Avem o provocare imensa, tocmai constientizam ca sinuciderea exista, ca este o situatie care necesita interventie urgenta, ca depaseste situatia în care cineva vrea doar sa atraga atentia. Am auzit pe cineva spunând „Hai sa vorbim despre sinucidere ca sa nu mai vorbim despre sinucideri”, asa ca va trebui, ca ne place sau nu, sa vorbim despre asta. O mama s-a aruncat de la etaj împreuna cu cei doi copii de 3 si 6 ani, în Timisoara. O femeie din Vrancea, mama a doi copii, s-a sinucis dupa ce a aflat de pe internet ca sotul o înseala. O femeie din Botosani s-a sinucis din cauza saraciei, îngrijorata din cauza scumpirilor. Un barbat din Lugoj s-a sinucis dupa ce a primit factura pentru curent electric. Sunt titlurile din presa, din ce în ce mai dese, care ne îngrozesc. Avem o provocare imensa, tocmai constientizam ca sinuciderea exista, ca este o situatie care necesita interventie urgenta, ca depaseste situatia în care cineva vrea doar sa atraga atentia. Am auzit pe cineva spunând „Hai sa vorbim despre sinucidere ca sa nu mai vorbim despre sinucideri”, asa ca va trebui, ca ne place sau nu, sa vorbim despre asta. Statul si-a pierdut hegemonia sau, cum spunea presedintele, a esuat atunci când vine vorba de integrare, reglementare si întarirea legilor sociale ale individului, ceea ce explica de ce sinuciderea apare în societatea româneasca ca alternativa de evadare, în locul multor alternative, din aceasta lume lipsita parca de securitate. Ne aflam într-o societate caracterizata prin absenta ordinii si controlului, în deriva, cu tendinte de a anihila normele etice si morale care ar trebui sa reglementeze pasiunile individuale. Teoreticienii au dreptate când spun ca depresia este produsul unei degringolade morale la nivel social, alimentata de ruperea legaturilor emotionale si a legaturilor dintre individ si societate, ce are ca rezultat împingerea persoanei spre actul extrem, dupa ce a fost nevoita sa sufere pâna la limite inimaginabile. Omul contempoan ramâne, din ce în ce mai des, singur în fata fricii si a nesigurantei existentiale careia nu i mai poate face fata. Nesiguranta existentiala s-a manifestat puternic în societatea româneasca pe toate palierele, dar mai cu seama în anii 1990-2000-2008, vârfuri de criza, printr-un proces accelerat de individualism, fragmentare sociala si de mercantilizare a vietii publice. Trei motive pentru care sinuciderea a început sa se propage ca undele unui seism. Sa ne amintim de fenomenul Caritas care a lasat mii de oameni fara case si bani, apoi desfiintarea locurilor de munca, plecarea la munca în strainatate care a condus la destramarea familiei, abandon scolar si alcoolism, apoi de taierea salariilor în perioada Boc-Basescu. Drame pe care unii le-au trait din plin nemaigasind puterea de a le depasi. Si, pentru ca individualismul a marcat atunci profund societatea, omul, în trecerea lui de la comunismul feroce la capitalismul învatat din zbor, a preferat sa închida ochii si urechile la povestea care însemna esec, frica, drum fara iesire a celui de lânga el. Fiecare, în acei ani, îsi construia propriul munte al bunastarii, iar povestile dramatice ale altora nu-si aveau ecou. Indiferenta s-a perpetuat, din pacate, pâna în zilele noastre, devenind un tip de comportament social. În aceste dimensiuni se tese, de fapt, plasa actului suicidal, întrucât oamenii, incapabili sa se mai integreze, sa se uneasca cu altii spre solutionarea problemelor si sa acceseze serviciile de baza ale vietii, experimenteaza în singuratate episoade care provoaca stres, tristete, frica si frustrare, cauze comune ale sinuciderii. Lipsa sigurantei sociale se rasfrânge si asupra vietii de familie, relatiilor intime, relatiilor cu rudele sau colegii de munca. Constatam ca statutul social pe care l-a promis democratia liberala este grav avariat, iar plasa de protectie care s-ar fi dorit cândva a acoperi societatea este acum mai slaba ca niciodata. Rata inflatiei creste, dobânzile la banci cresc, dupa pandemie multi si-au pierdut jobul, familia si prietenii, izolarea a produs anxietate. Razboiul e la granita, criza alimentara se apropie. Evenimente pe care, daca stai sa te gândesti, le-au trait si alte generatii de-a lungul istoriei - razboaie, foamete, saracie, si pe care, totusi, au reusit sa le depaseasca cu bine. De ce recurgerea la un comportament de autoanihilare ca raspuns la o problema subiectiva a devenit solutia salvatoare pentru multi dintre semenii nostri azi? Pentru ca societatea a uitat sa mai puna pret pe subiectul cel mai important - pe fiinta umana si nevoile ei. Iar oamenii nu mai sunt uniti pentru a depasi tragediile personale. Depresia severa este probabil cea mai chinuitoare durere pe care o poate îndura cineva pentru o perioada lunga de timp. Multi oameni care au murit de cancer au scris despre cum durerea chinuitoare cauzata de tumorile lor a palit în comparatie cu durerea cauzata de depresia lor. Se stie ca în orice tip de durere fizica majoritatea oamenilor pot mentine un sentiment de separare psihica între ei si durerea fizica pe care o simt, oricât de teribila ar fi. Dar când e vorba de deznadejdea sufleteasca aceasta învaluie tot corpul, dar mai ales, întuneca ratiunea si universul tot. Depresia este diferita de la om la om. Deoarece este, în esenta, o tulburare de perceptie, ea face ca lumea întreaga sa fie perceputa ca o imensa durere. Simti durere înauntru, dar simti si durere înafara ta, orice ar face cei din jur. Când o persoana este deprimata, întreaga lume pare sa fie tulburata si afectata, asa ca nu exista loc, crede ea, unde ar putea sa scape. Pentru ca, din cauza întunericului, nu mai vede cârligul de care sa se poata agata. Si acest fapt face ca sinuciderea sa fie o idee atât de seducatoare pentru omul aflat în cumplita deriva, pentru ca ea pare sa ofere o optiune de evadare din toata aceasta durere existentiala. Pierderea sensului o da lipsa contactului cu colectivitatea, nu te mai poti raporta la nimic si nu mai ai termen de comparatie. Si pentru ca nu mai ai colectivitate în jur pierzi si notiunea de rusine pe care ti-ar da-o colectivitatea. Rusinea, un element important, necesar pentru a stopa gesturile extreme. Rusinea împiedica suicidul - rusinea fata de prieteni, rusinea de familie, rusinea de ce o sa spuna gura lumii - iar noi, românii, în mare parte, tinem cont de ce spune lumea despre noi. De gura lumii construim vile si cumparam masini scumpe, cu toate riscurile, tot de gura lumii ne agatam, dupa o casatorie esuata, de oricine pare disponibil sa faca un cuplu, ca sa aratam lumii ca suntem capabili sa avem o relatie. Chiar daca, de multe ori, intram inconstienti într-o relatie mai nepotrivita decât a fost cea anterioara. In cazul suicidului, rusinea, însa, poate salva. În momentele extreme omul vrea sa ucida modul lui de a trai, nu viata în sine. Vrea sa piarda definitiv problemele dificile pe care le are si nu gaseste nici un alt mijloc de a se salva din ele pentru a trai linistit mai departe. Stim din existentialism ca riscul suicidar nu depinde de cât de multa forta au impulsurile sau fascinatia mortii, ci depinde de raspunsul omului la impulsurile lui. Avem exemplul unui om credincios, care se teme atât de mult ca va intra în Iad si nu va fi îngropat cu preot încât, temându-se de toate acestea, nu va recurge la gestul extrem. Acesta este raspunsul lui la impulsul mortii. Si salvarea lui, evident. Iar raspunsurile la impuls pot veni din multe alte lucruri care ne înconjoara, nu doar din credinta. Dar pentru toate acestea, omul aflat la marginea prapastiei psihice, pentru a gasi raspunsuri, are nevoie de colectivitate, nicidecum de izolare. Cu totii suntem de acord ca momentele de disconfort acut si situatiile de criza se pot întâmpla oricui. Viata nu e liniara, e plina de surprize si nu întotdeauna placute. Este important sa se discute despre toate aceste situatii, când le experimentam, cu cei apropiati. Multi nu cer ajutor pentru ca au tendinta de a crede ca sunt marcati de patologie psihica si nu vor fi întelesi. Si nu este asa: poate fi o situatie foarte specifica, iar persoana nu stie sa se descurce în alt fel si nu stie sa iasa din ea, desi si-ar dori sa o faca. Multi au nevoie de un raspuns adecvat la impulsul mortii, si nu gasesc raspunsul, nu are cine sa-i ajute sa-l gaseasca. Uneori chiar noi avem solutia pe care ei, semenii nostri, o cauta cu disperare. Salvarea începe cu „Te vad abatut, nu ai vrea sa vorbim despre asta?”. Cristina Danilov este psiholog
