Boicotul e o forma decenta de protest si a fost si este practicat pe scara larga de decenii. Tine cumva de firesc. Deranj mare în stratosfera societatii noastre ca multi români ameninta afacerile austrice cu boicotul, ca protest la flitul pe care ni l-a dat Viena cu Schengenul. Ca de fiecare data când ceva risca sa devina popular, elitele noastre încep sa strâmbe din nas, semn ca le pute. Apoi prind curaj unii de la altii, tonul fiind dat de cei mai snobi dintre ei, si trec la bascalie, ironie sau de-a dreptul insulta. Linia principala de atac e cea dintotdeauna când vine vorba de omul simplu: nu întelege nimic, are complexe de inferioritate, e provincial, rudimentar, salbatic. Masa de manevra, naiva, deci proasta, pentru extremisti. Case closed. Apoi trec la vaicareala metapolitica si smiorcaiala de pension: suntem un popor de tot rahatul, o natie deplorabila, o turma fara directie si fara viitor. Iar cei care se cred mai sofisticati, o dau în antropologisme de seminar: boicotul contra austriecilor e semn de retard civilizational, analfabetism functional la scara nationala. Exista însa si cei care conced ca pe undeva are si turma dreptate, ca austriecii chiar au fost un pic nedrepti cu noi si cumva e de înteles frustrarea asta nationala. Doar ca e, cum altfel când vorbim de plebe, prost orientata. În loc sa ne facem mai întâi o introspectie, sa vedem unde am gresit noi în primul rând, sa ne vedem cum ar veni de lungul nasului, noi sarim imediat la gâtul strainului, cautând mereu vinovatul în afara. Oricum, în final, oricum ai da-o, tot la noi, românii, e problema. Ca suntem, de ce sa n-o recunoastem, cam înapoiati si avem pâna la urma fix ce meritam. Ce deranjeaza cel mai mult la genul asta clasic deja al elitelor noastre de a trata orice emotie populara, e lipsa lui totala de noima. Faptul ca nu duce nicaieri, catre nicio solutie realista si rezonabila, ca se închide într-un cerc lipsit de orice virtute. Sa arunci mereu vina, fie si cu condescendenta, pe cei multi pentru ca, conform unei presupozitii devenite axioma, multi fiind sunt automat si prosti, nu doar ca nu ajungi nicaieri, dar e si dovada de impotenta intelectuala. Adica de prostie. Dar prostie cu staif, cu pretentii. Cu mot. Prostie de cinci stele. Dovada ca, de fapt, nu întelegi pe ce lume traiesti. Boicotul e o forma decenta de protest si a fost si este practicat pe scara larga de decenii. Tine cumva de firesc. Când spui cu voce tare sau anunti pe „retele” ca cutare firma te-a dezamagit, ca ti-a vândut un produs sau un serviciu prost sau ca a încercat sa te însele si îti juri, invitând si pe altii sa faca la fel, ca nu mai cumperi în veci de la ea, vorbim de un boicot. Asta e clar pentru toata lumea, chiar si pentru elita snoaba si mofturoasa. Ceea ce deranjeaza la boicotul la adresa afacerilor austriece de la noi nu e asadar boicotul în sine, ci cei care îl declara. Inferioritatea lor culturala. Incomodeaza faptul ca ideea de boicot a prins la nivelul asa-zis „de jos”, al oamenilor simpli, fara pretentii si fara putere. Cum sa te solidarizezi cu asa ceva, cum sa te cobori pâna acolo? În final, vorbim de ideologie, de un model de societate din care elita socio-economica si partial cea culturala, exclude multimea, numita uneori popor, ca entitate decenta si demna de încredere. Unde vom ajunge, în ce fundatura a istoriei, în ce grota insalubra, daca ne vom lasa condusi de emotiile celor multi? Asta e frica celor care se tin de nas când aud ca românii ameninta cu boicot afacerile austriece. Pentru ca „poporul” e prea prost ca sa înteleaga ce e bine si ce e rau chiar si pentru el însusi si ca orice vine dinspre el sau e îmbratisat de el, e suspect, e anticamera unui dezastru. Vorbim, în final, de un suprematism elitar, nici macar vreo noutate în istorie, care ne conduce deja spre o noua forma de „superioritate”, una în care ura de rasa e înlocuita de ura fata de cei „multi si prosti”.
