Unul dintre principalele lucruri pe care le învatam în post este acela ca nu putem trai duhovniceste daca nu ne hranim cu Trupul si cu Sângele Domnului. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite de Biserica noastra ca macar atunci sa ne pregatim pentru a ne apropia, „cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste”, de sfântul potir. Din pacate, unii înteleg ca doar atunci avem datoria de a ne apropia. Ba chiar nici macar în cele patru posturi, ci doar în cel al Sfintelor Pasti. Or, aceasta atitudine denota o indolenta ce se cuvine a fi corectata de slujitorii altarelor, care nu sunt chemati doar la a pazi potirul, ca nu cumva sa se împartaseasca cineva fara binecuvântare si dezlegare, ci si la a învata pe cei încredintati spre pastorire despre datoria de a se stradui în permanenta spre „a gusta si vedea ca bun este Domnul”. Preotii nu sunt, nu trebuie sa fie gardieni, ci calauze si surse de inspiratie. *** Pentru ca Dumnezeu sa poata interveni în viata ta, sa te poata ajuta, este nevoie sa-ti asumi întru totul întreaga ta existenta, sa vii înaintea Sa cu onestitate si fara sa mai „târâi” cu tine si pe altii. Si admitând (marturisind credinta) ca doar El te poate vindeca (mântui). Daca vom avea curajul si întelepciunea de a renunta la aceasta viclenie a noastra – neasumarea, învinovatirea altuia –, atunci vom deschide si calea catre minuni de marimea celor din Evanghelii. Asta ne împiedica, în ultima instanta, sa mergem pe Cale. Oricâte nevointe am face, oricât har am primi, daca nu iesim din logica lui Adam cel de dupa cadere, nu putem intra în (supra)logica Împaratiei Cerurilor. *** La dregatorul bogat (v. Luca 18, 18-27) e cel mai evident ca „pazirea poruncilor” nu reprezinta un scop în sine, ci cale catre Dumnezeu. Pocainta înseamna întoarcere catre Dumnezeu, alipirea de Mântuitorul Hristos. Implica traseul de la un mod mai degraba impersonal de a trai credinta (împlinind „niste” porunci) la ceva foarte personal, la o implicare totala, fara rest (când urmam cu totul unei Persoane). Pe traseul acesta edificator, ucenicul poate avea si o mare ispita: aceea de a considera ca acel „personal” se refera la duhovnicul sau de care se ataseaza, uneori, în mod nesanatos. Duhovnicul ghideaza spre Hristos, nu trebuie sa se interpuna în aceasta relatie a ucenicului cu Dumnezeu, ci sa o faciliteze. El nu e zid, ci punte. *** Filosoful crestin Nikolai Berdiaev considera ca „raul obiectivatiei”, cel care este generator de sclavie pentru om, „nu este altceva decât consecinta caderii si a pacatului sau. Starea de cadere si de pacat comporta o anumita structura a constiintei si nu poate fi învinsa numai prin cainta si ispasirea pacatului; aceasta victorie cere interventia activa a tuturor fortelor creatoare ale omului. Numai dupa ce omul va desavârsi ceea ce este conform cu vocatia sa, se va produce o a doua venire a lui Hristos, vor aparea un nou cer si un nou pamânt: regatul libertatii” (în volumul „Despre sclavia si libertatea omului”, Editura Antaios, Oradea, p. 263). Câti dintre noi ne-am gândit vreodata la spovedanie ca la un act creator? O re-creare a omului, o modelare a lutului „omului vechi”, harul lui Dumnezeu si pocainta noastra conlucrând la „îmbracarea în omul cel nou, cel dupa Dumnezeu” (cf. Efeseni 4, 24). *** Spovedania nu e „cautarea unui echilibru în viata”. Este, mai degraba, o scoatere din tâtânii unei existente confortabile, monotone. De altfel, multe se fac în lume azi (sau mai degraba nu se fac, nu se spun!) sub masca echilibrului, invocând dreapta socoteala. Dar de un lucru avem nevoie pentru a ne rupe definitiv de influentele si de logica celor lumesti: de „nebunia pentru Hristos”. Altminteri, tare ma tem ca ceea ce apreciem ca „prudenta” astazi poate lesne lua mâine chipul indiferentei sau dispretului fata de cele sfinte. Iar ceea ce numim „cumintenie” va lua chipul apostaziei la vreme de prigoana.
