Iata ca dupa decenii de propaganda (dovada ca, asa cum se spune, propaganda tâmpeste) se mai gasesc destui care fac temenele în fata Rusiei, cauta nod în papura Ucrainei si, în spiritul „luptei pentru pace” dirijata de la Kremlin, cer pentru România neutralitate. Presupunând ca aceasta neutralitate ar fi posibila, ea n-ar conta deloc în fata tavalugului rusesc. Dupa ce comunistii au preluat la noi puterea, unul din ritualurile introduse de regimul de „democratie populara” era ca fiecare declaratie, fiecare cerere, oricât de banala, trebuiau sa se încheie, neaparat, cu formula „Traiasca lupta pentru pace!”. Îi scriai administratorului de bloc, solicitând nu stiu ce adeverinta, terminai - musai - cu „Traiasca lupta pentru pace!”. Pacea era invocata si în defilarile prilejuite de zilele de sarbatoare (23 august, 7 noiembrie, 1 mai), una din lozincile tipice pentru epoca respectiva fiind „URSS, BASTION AL PACII E!...”. Într-o proza scrisa ulterior (a lui Baiesu? parca, dar nu sunt sigur) e o secventa amuzanta, dar absolut verosimila: la o defilare, secretarul de partid al unei mici fabrici primeste sarcina sa se ocupe de oamenii din întreprindere si sa asigure „agitatia” vizuala si sonora; el trebuia sa întrebe, cu voce de stentor: „Mai tovarasi, ce vreti voi?”, iar tovarasii sa raspunda, într-un glas: „Noi vrem pace, nu razboi!”. „Lupta pentru pace” a devenit o adevarata obsesie pentru Uniunea Sovietica si pentru satelitii ei. Lumea era împartita în doua: pe de o parte - cei buni, fortele luminoase ale socialismului, care aparau pacea, pe de alta - imperialistii nesatiosi, atâtatorii la razboi („crizatorii”, cum ar spune un cunoscut contemporan al nostru). Astfel de clisee erau repetate zi de zi, cu o obstinatie isterica. Aceasta fervoare pacifista a capatat forme institutionale. Între 20 si 25 aprilie 1949 a avut loc, simultan la Praga si la Paris, un Congres mondial al partizanilor pacii. Patru luni mai târziu, ca sa demonstreze cât sunt de atasati idealului pacii, rusii experimentau (în 29 august) prima lor bomba nucleara. S-a înfiintat un Consiliu mondial al pacii (care exista si astazi), aflat, timp de decenii, sub controlul Kremlinului. Tot cu bani de la Kremlin s-a editat o revista saptamânala, în mai multe limbi (inclusiv în româneste), revista purtând neverosimilul titlu Pentru pace trainica, pentru democratie populara. S-au organizat, la intervale neregulate, Congrese ale pacii. Au fost atrasi în miscare intelectuali si artisti occidentali, comunisti cu carnet de partid sau simpatizanti - Frédéric Joliot-Curie, Aragon, Picasso (care a desenat celebrul porumbel) etc. Actiunile acestor militanti aveau un singur sens. Erau vizati „imperialistii” („imperialistii americani si slugile lor din Europa occidentala”), protestele se intensificau atunci când apareau zone fierbinti (Coreea, Vietnamul), iar propaganda Kremlinului a luat-o razna de-a binelea dupa ce Ronald Reagan a declansat „razboiul stelelor”, care a avut un rol decisiv în prabusirea comunismului. Crescut la scoala sovietica, fost general de armata, Ceausescu a avut si el ideea fixa a „luptei pentru pace”, culminând cu acea grotesca punere în scena a pericolului iminent provocat de „bomba cu neutroni”. Sigur, nimeni nu contesta faptul ca razboiul e ceva detestabil si ca trebuie sa aspiram la o lume a pacii, dar e totusi ciudata insistenta cu care „lagarul socialist”, în frunte cu sovieticii, a facut din apararea pacii o preocupare majora si permanenta. As vedea trei explicatii ale acestui fenomen. Mai întâi, acuitatea cu care Moscova a trait psihoza „cetatii asediate”. Imaginea unei Uniuni Sovietice înconjurate de dusmani, ramasa singura pastratoare a valorilor umaniste si a aspiratiilor spre mai bine ale omenirii, era un eficient instrument de propaganda si servea, totodata, drept argument al reprimarii oricarei miscari de contestare din interior. Nu alta este imaginea Rusiei asa cum o promoveaza astazi Dughin. De aici, ideea ticaloasa pe care a lansat-o Putin, cum ca Rusia de fapt se apara si ca Ucraina a comis agresiunea. Si, bineînteles, Rusia lupta pentru pace. În al doilea rând, Consiliul mondial al pacii si toate actiunile pacifiste au fost o piesa esentiala în mecanismul de propaganda ce actiona în lumea a treia, în plin proces de decolonizare. Rusia sovietica se infiltra astfel în Africa si în Asia, condamnând colonialismul, desi devenise cea mai hrapareata putere imperialista din lume. În fine, discursul despre pace era o perdea de fum menita a ascunde cresterea cheltuielilor militare, sector în care Kremlinul nu facea economii. În câtiva ani, Rusia sovietica ajunsese o redutabila putere militara si a fost, repet, meritul lui Reagan de a fi restabilit echilibrul de forte în favoarea Americii. Iata ca dupa decenii de propaganda (dovada ca, asa cum se spune, propaganda tâmpeste) se mai gasesc destui care fac temenele în fata Rusiei, cauta nod în papura Ucrainei si, în spiritul „luptei pentru pace” dirijata de la Kremlin, cer pentru România neutralitate. Presupunând ca aceasta neutralitate ar fi posibila, ea n-ar conta deloc în fata tavalugului rusesc. E lesne de înteles de ce tarile baltice, alte state din estul Europei au dorit sa intre în NATO - era singura lor sansa de a fi în siguranta. Si, dincolo de orice retorica pacifista, NATO este cu adevarat o organizatie defensiva. Cred chiar ca liderii occidentali, cu Biden în frunte, au gresit dând, în mod repetat, asigurari ca trupele NATO nu vor intra sub nici un motiv în Ucraina. Ar fi trebuit, zic eu, sa pastreze macar o anume ambiguitate, ca rusii sa stie ca nu pot face orice si ca sunt linii rosii peste care nu trebuie sa paseasca. Când celalalt te ameninta cu bomba atomica pare totusi deplasat sa te porti cu manusi. E o întreaga istorie recenta în spate din care liderii occidentali au ce învata. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
