Vom continua sa pierdem initiative, energii si oameni, multumindu-ne cu aduceri aminte nostalgice si cu gândul ca unii dintre noi am avut macar curiozitatea sa vedem despre ce a fost vorba. Cei care se ocupau de probabil cea mai cunoscuta si de succes initiativa culturala grassroots din România, Fabrica de Pensule din Cluj, au anuntat pe 5 martie printr-un comunicat de presa ca institutia a ajuns la punctul terminus. Dupa 13 ani de activitate continua, dintre care ultimii doi s-au desfasurat delocalizat deoarece spatiul fizic a suferit ample procese de renovare, organizatia din spatele brandului clujean despre care s-a scris si în New York Times sau Huffington Post si-a încheiat activitatea. Povestea Fabricii de Pensule a început în 2009, atunci când mai multi reprezentanti ai ceea ce Richard Florida ar fi numit clasa creativa din Cluj cautau un spatiu care sa coaguleze energiile unei scene artistice în ascensiune. Printre fondatorii Fabricii de Pensule s-au numarat artisti, curatori si manageri culturali precum Adrian Ghenie si Mihai Pop (de la cea mai de succes galerie de arta contemporana româna, Plan B), Ciprian Muresan, Corina Bucea si Rarita Zbranca (care ulterior aveau sa faca parte din echipa Centrului Cultural Clujean), Miki Braniste (de la Colectiv A, fondatoarea festivalului de teatru TEMPS D’IMAGES), Diana Marincu (care mai târziu a plecat ca director al Bienalei Art Encounters din Timisoara) sau Istvan Szakats. Initial fara o strategie de dezvoltare clara, forma de organizare a fost o federatie care a inclus peste 50 de persoane, unde fiecare a venit cu resurse personale, inclusiv în procesul de reabilitare a spatiilor. Prin eforturile lor si energiile adunate în jurul proiectului, cladirea fostei Fabrici de Pensule, care daduse faliment la începutul anilor 2000, a devenit un exemplu de bune practici în ceea ce priveste reconversia unei foste cladiri industriale într-un spatiu cultural. Întâmplator sau nu, patru ani mai târziu, o carte despre orasele artistice ale viitorului, publicata la prestigioasa editura Phaidon, plasa Clujul pe un incredibil loc 3 dintre cele 12 cazuri analizate. Acest tip de organizare nu e însa ferit de provocari: orgoliile si interesele divergente ale fondatorilor au determinat o prima schisma, iar o parte dintre galerii si artisti s-au mutat într-o cladire de pe strada Fabricii de Chibrituri, formând Centrul de Interes. Din pacate, povestea de la Fabrica de Pensule s-a repetat si la Centrul de Interes, unde a aparut un conflict între doua grupari de artisti, având ca miza accesul si gestionarea fondurilor atrase. Iar anul trecut, sub presiunea executorilor, proprietarul cladirii a obligat artistii sa-si elibereze atelierele detinute acolo, marcând finalul initiativei. Exemplul Fabricii de Pensule a avut ecou în 2016 si la Iasi sub forma unei initiative denumita Hubrica. Un etaj din cladirea administrativa a fostei fabrici de mobila Moldomobila a fost închiriat de un grup de creativi ieseni, care au dorit sa creeze o forma de organizare cât mai plata, lipsita de o structura piramidala. Pe cât de atractiva si incluziva parea o astfel de abordare, pe atât de dificil a fost de gestionat, inclusiv sub aspectul rapiditatii în luarea deciziilor. Interesul stârnit de proiect a fost mare, mai ales ca si Teatru Fix închiriase o hala pe aceeasi platforma. Au fost organizate câteva evenimente de anvergura precum The Gathering, care a prilejuit o serie de interventii din zona street art pe cladirile fostei fabrici. Caz clasic de regenerare urbana prin cultura, o arie postindustriala dintr-un cartier lipsit de valente culturale devenise brusc atractiva pentru tinerii din zona alternativa, dar si pentru publicul matur experimentalist. Situatia juridica a spatiilor pe care proprietarul dorea sa le vânda a fost de la început o vulnerabilitate pentru aceste initiative: grupul din spatele Hubrica a pierdut din adepti si energie, 2018 fiind anul în care povestea a luat sfârsit aproape la fel de brusc cum debutase. Mai complicat a fost pentru cei de la Teatru Fix, care au apucat sa investeasca din fonduri proprii sume mari pentru amenajarea halei ca spatiu pentru arte performative. O parte din public, empatic, parea ca apreciaza eforturile: îmi aduc aminte de un concert de pian care a avut loc pe un frig patrunzator, de la care însa putini au plecat. Mai dificil a fost pentru cei care închiriasera spatii la Hubrica, unde nu s-a reusit gasirea unei solutii de obtinere a unui minim confort termic. La Cluj, proprietarul Fabricii de Pensule a anuntat înca din 2017 ca închiriaza unor firme de IT o parte din cladire, fapt care a si determinat federatia sa caute din 2019 alternative deteritorializate pentru continuarea activitatii. Dupa ce a încercat diverse colaborari, atât pe plan local, cât si în cadrul unor proiecte la nivel national, board-ul Fabricii de Pensule si-a asumat încheierea activitati si, implicit, esecul, dar a dat pe buna dreptate vina si pe autoritatile locale si centrale „care nu reusesc sa identifice bunul cultural comunitar si sa sustina pe termen lung pe cei care contribuie la producerea acestuia”. Exista un fenomen paradoxal care are loc atât la Cluj, cât si la Iasi, Bucuresti sau în alte orase cu efervescenta culturala: pe de o parte, statul cauta noi spatii pe care sa le construiasca, reabiliteze sau transforme în institutii culturale; pe de alta parte, initiative locale dezvolta organic astfel de spatii, care ajung sa aiba impact nu doar în comunitate, ci si la un nivel mai mare. În loc sa intervina pentru a ajuta initiativele de succes, validate inclusiv calitativ de lumea artei, ale unui sectorul cultural independent lipsit de luxul plasei de siguranta pe care institutiile publice o au prin asigurarea bugetelor indiferent de performante si public, statul (de la primarii, la consilii judetene si guvern) ignora eforturile independentilor si investeste în schimb în noi cladiri si institutii pe care rar reuseste sa le faca relevante pentru comunitate, precum si în pastrarea starii de mediocritate calduta în mare parte din reteaua de institutii pe care o pastoreste (cu notabile exceptii). Arta care are si valente critice nu va fi niciodata rentabila, desi rolul ei este esential atât pentru formarea unor noi generatii de artisti conectati cu trendurile globale, cât si pentru educarea unui public capabil sa înteleaga si aprecieze arta contemporana. Înainte de pandemie, ultima data când am trecut pe acolo, în timp ce la unele muzee clujene batea vântul, grupuri de turisti straini veneau pentru tururi ghidate la Fabrica de Pensule. Din pacate, exemplul Fabricii de Pensule e simptomatic pentru modul în care este perceputa de catre aparatul birocratic contributia sectorului cultural independent, iar sansele ca ceva sa se schimbe în bine sunt minime acum, când un secretar de stat de la Ministerul Culturii venit din mijlocul sau a fost înlocuit cu o profesoara de chimie al carui principal merit fusese ca mobilizase elevii la actiuni electorale. Despre situatia decidentilor bugetelor pentru cultura de la nivelul primariilor si consiliilor judetene nici nu mai are rost sa vorbim… Vom continua sa pierdem initiative, energii si oameni, multumindu-ne cu aduceri aminte nostalgice si cu gândul ca unii dintre noi am avut macar curiozitatea sa vedem despre ce a fost vorba. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
