O luna stranie, aruncata pe un cer limpede, de o adâncime nebanuita, dar si luceafarul de dimineata le lungea trupurile aplecate si mâinile întinse ce culegeau bancnotele si le înghesuiau la sân. Tocmai atunci a început sa bata toaca vechii biserici Preobrajenie, ce se afla peste drum de casa noastra. La sunetul ei, barbatii si femeile au tresarit, trezindu-se parca dintr-un somn cetos ce le tulburase mintile. Reforma monetara înfaptuita de guvernul Petru Groza în anul 1947 (nu am prins aceasta perioada, m-am nascut ceva mai târziu, când, vremurile devenisera ceva mai blânde, dar fratele meu mai mare, Anton s-a nascut chiar în acel an, în timpul foametei crunte ce bântuia Moldova), s-a lasat cu un dezastru. Atunci patura de mijloc a societatii, formata din negustori, târgoveti, meseriasi, dar si tarani ceva mai întariti, a fost deposedata de agoniseala ei de o viata, cufundându-se într-o saracie crunta, din care nu a reusit sa mai iasa niciodata. Stabilizarea din 1947 a fost continuata apoi în anul 1952, dar cu mijloace ceva mai pasnice. Stabilizarea a fost un preambul al cruntei terori ce urma sa vina odata cu colectivizarea în timpul regimului Dej, când au murit fiind schingiuiti si trimisi în închisori zeci sau poate chiar sute de mii de tarani. Legat însa de reforma monetara din 1947, un general din armata româna, fost coleg de clasa cu regele Mihai, povesteste cum un vecin de-al sau, care strânsese circa 47 de milioane de lei tinându-i la saltea, s-a dus la banca sa schimbe leii vechi pe cei noi. Din 47 de milioane s-a ales cu trei. Ajuns acasa, s-a închis în biroul lui si s-a împuscat. Se spune ca atunci numarul sinuciderilor cauzate de stabilizare se apropia de nivelul mortilor de inanitie provocate de foametea crunta pe care România, în special Moldova, a cunoscut-o în acei ani. Dar perioada aceasta a terorii exercitate sub diferite forme de oamenii regimului Groza si apoi cei ai regimului Dej are si anumite momente în care norii sumbri de pe cerul patriei se mai descretesc, iar razele de lumina ce strabat prin ei, poarta, dincolo de tragedii, si mici raze oaze de bucurii si de trairi hilare. Oamenii din statul meu natal povesteau ca bancnotele de 2 000, dar si de 5 000 de lei din acea perioada devenisera la fel de usoare ca puful de papadie sau frunzele purtate de vânt, si atunci, când te duceai cu caruta la Radauti sau la Siret, în momentul în care treceai de bariera, vedeai pe caldarâm risipite o multime de bancnote cu chipul Regelui Mihai si al Reginei Maria, adunate în gramezi si gramajoare, în care picioarele cailor se înfundau pâna la glezne. Dar nu numai la oras, ci si în sat, banii erau aruncati la gunoi sau chiar la gârla. Mult timp pârâul Alb a fost tapetat pe marginea lui cu astfel de însemne regale. Broastele si pestii înotau ascunzându-se printre bancnote ca printre frunze latite de nufar. Toata aceasta epopee a stabilizarii s-a terminat ceva mai târziu, pe la mijlocul anilor cincizeci, când banii se mai asezasera. Ramasese însa adânc întiparita în mintea satenilor mirajul lor. Atunci un unchi de-al meu ceva mai îndepartat, care câstigase foarte multi bani noi lucrând ca mic antreprenor pe santier (facea iazuri, carând pamânt cu carutele), ramas holtei pâna la 42 de ani, de teama unei noi stabilizari a încarcat în caruta toti banii pe care-i avea strânsi în casa si a plecat sa-i îngroape undeva pe câmp. Îngramadind banii în niste ladite, din pricina mahmurelii de care era cuprins, a pus laditele una peste alta, uitând sa le mai închida. Pe drum, din pricina hodorogelii, laditele s-au înclinat într-o parte, iar bancnotele aflate înlauntrul lor au început sa se scurga pe drum. Auzind harmalaia stârnita de caruta si de câini, oamenii se trezeau din somn uitându-se pe geam la straniul echipaj, vedeau cum în urma carutei ramâneau niste dâre sclipitoare. Nu le-a trebuit mult timp satenilor ca sa se lamureasca despre ce-i vorba. Asa s-a aflat ca fiul cel mic al parintelui Fadei a plecat sa îngroape bani într-un loc departe de ochii lumii. În curând, aflând unii de la altii, aproape întreg satul a iesit din case sa culeaga banii risipiti în praful ulitei. O luna stranie, aruncata pe un cer limpede, de o adâncime nebanuita, dar si luceafarul de dimineata le lungea trupurile aplecate si mâinile întinse ce culegeau bancnotele si le înghesuiau la sân. Tocmai atunci a început sa bata toaca vechii biserici Preobrajenie, ce se afla peste drum de casa noastra. La sunetul ei, barbatii si femeile au tresarit, trezindu-se parca dintr-un somn cetos ce le tulburase mintile. Multi si-au facut cruce, scuipând în sân pentru a alunga fortele necurate ce pusesera stapânire pe simturile lor, dar nu au reusit sa puna stavila lacomiei ce-i îndemna sa culeaga cât mai multi bani. Ciocnindu-se unii de altii, gata-gata sa-si sparga capetele din pricina naucelii de care erau cuprinsi, se întrebau în soapta: Oare sunt noi sau vechi? Aflati parca sub vraja lunii, satenii ridicau banii vechi în fata ochilor, si în timp ce banii acestia vechi se transformau în bani noi, ei sopteau îngroziti: Iarta-ne, Doamne... Daca pacatuim. Si atunci un glas, venit din înaltimi, le amplifica vorbele, risipindu-le pe uliti. Nu pacatuiti, nu pacatuiti. Acesti bani sunt aruncati de Domnul drept rasplata pentru credinta voastra... Cum adica sunt aruncati de Domnul? se întrebau ei. Au cazut din caruta. Nu au cazut întâmplator, rasuna glasul constiintei lor. Ci au fost aruncati pe drum de mâna binefacatoare a Domnului. Nu de mâna, ci poate de mânia lui. Caci poate Domnul vrea sa ne pedepseasca... Domnul nu-i pedepseste decât pe cei care se îndoiesc de el. Iar voi, nu-i asa, ca nu va îndoiti? rasuna glasul. Ne îndoim, Doamne, suntem pacatosi cu totii, cum sa nu îndoim?! Acolo unde nu e îndoiala, nu e nici credinta, le raspunse glasul, acompaniat sacadat de sunetul tocii. Si nu uitati, banii sunt rasplata mea pentru credinta, dar si pentru suferinta voastra... Pentru suferinta? Da, pentru suferinta, se unduia glasul rotindu-se ca un halou peste capetele lor acoperite de colbul drumului. A fost razboiul, a fost si foametea. A fost si stabilizarea... Da, asa a fost, sopteau ei. Vedeti, le raspundea glasul. Ati suferit si poate veti suferi înca si mai mult. Da, veti suferi si multi dintre voi veti pierde credinta în mine. Va veti pierde si îndoiala... Eu însa va voi rasplati, si pentru credinta, si pentru lipsa de credinta, si pentru îndoiala, si pentru lipsa de îndoiala... Nu va temeti, toti veti fi ai mei. Dar nu cumva, Doamnei, vrei sa ne cumperi sufletele? întrebara câtiva sateni cu teama în glas. Bodoganind în sinea lor, oamenii se târau pe urmele carutei, îndesând banii culesi în buzunare, în sorturi si în sân. Mergeau târându-se în coate ca sub vraja unui vis. Si-atunci, o femeia ridicându-si ochii spre luna ce parca se rotea pe cer, striga: De unde sa stim, Doamne, ca tu esti Dumnezeul nostru si nu diavolul-n persoana, care vrea sa ne duca în ispita? întreba femeia, izbucnind într-un râs nestapânit. Satenii o ascultara cu sufletul la gura, murmurând ca în somn: Da, de unde sa stim asta, Doamne? Dar poate ca sunt si una, si alta, raspunse glasul. Si Diavolul, si bunul Dumnezeu... Eu va duc în ispita si va fac sa pacatuiti, si tot eu va rasplatesc si va aduc pe calea ce duce spre lumina?! Si zicând asta, glasul se transforma si el în râs. Între timp, sunetele sacadate ale tocii se stinsera, apoi se auzira batând clopotele. Oamenii îsi ridicara capetele din praf, facându-si cruce, si întrebându-se: Ce a fost asta? Vorbim cu noi însine, cu necuratul sau cu bunul Dumnezeu? Si în timp ce se întrebau, de la rascruce se auzi un tipat sfâsietor si rapait de talpi pe ulita devenita parca si ea la fel de îngusta ca si strigatul. Si în curând, prin fata celor care îndraznisera sa-si roteasca umbrele în directia de unde venea strigatul, trecu silueta unei femei îmbracate într-o camasa de noapte alba, tinând în brate un prunc înfasurat în scutece din care iesea fum. Cu bunul Dumnezeu, se auzi de data aceasta glasul rostogolindu-se odata cu dangatul clopotelor peste satul bântuit de frica si de somn. Vedeti femeia aceasta? Asupra ei si asupra pruncului sau am aruncat pedeapsa pentru voi... Am vrut sa va pun la încercare. De ce te îndoiesti de credinta noastra, Doamne? întrebara atunci satenii cu pleoapele îngreunate de somn. Un Dumnezeu bun nu-i împinge pe oameni în ispita. Dar de ce credeti ca eu sunt Dumnezeul vostru bun? Poate sunt Anticristul. Auzind aceasta, oamenii fura cuprinsi de panica, dând bir cu fugitii si zavorându-se în casele lor. ...Batrânii povestesc, amintindu-si de acea fapta, ca imediat dupa aceste vorbe, clopotele bisericilor din sat începura sa bata din nou. Si tot atunci acoperisurile caselor fura zguduite de un vânt nevazut, iar gurile fântânilor scoasera niste urlete de fiara. Si tot atunci trecu înapoi caruta cu laditele golite de bani, mânata de unchiul meu îndepartat care biciuia fara mila caii. În urma ei alerga femeia desculta tinându-si pruncul cu fata cuprinsa de o flacara verzuie. Femeia îsi blestema zilele pentru faptul ca luându-se dupa ceilalti iesise sa culeaga bani pe ulita, lasându-si pruncul adormit pe cuptor si tigaia încinsa pe foc. În timp ce ea culegea banii, pruncul ei, trezindu-se din somn, începu sa tipe, strigându-si mama, care însa nu-l auzi. Iar el, tot zbatându-se în scutecele legate, aluneca pe plita încinsa, murind în chinuri goaznice. Nichita Danilov este scriitor si publicist
