Regizorul Florin Caracala are tendinta sa fie în general foarte riguros si tehnic în ceea ce priveste lucrul cu actorii sau detaliile din spectacolele sale. Rigoarea, spiritul de analiza cu care-si diseca personajele, înclinatia spre abstractizare îsi pun amprenta asupra unui univers parca desprins dintr-un muzeu. Însa aceasta nu e decât o latura a modului în care acest regizor se manifesta artistic, vizibila mai mult în Libertate la Bremen (TNI, 2021); în Oameni singuratici, aceste aspecte privesc în mai mare masura scenografia si întâlnirea fericita dintre trecutul autorului si prezentul regizorului. Sunt foarte multe chestiunile care tin de un pariu pe care regizorul îl face în privinta spectatorului de teatru (cum se va simti, când se va emotiona, când va fi pe punctul de a plânge, când va râde, când comedia îl va fi salvat). De fiecare data, un pariu câstigat. E foarte controlata prezenta regizorului în spectacol, ceea ce nu prejudiciaza autenticitatea emotiei. Începând cu proiectiile initiale, trecând prin gesturile febrile ale actorilor, spre momente de final paroxistice, fie într-un sens (dramatic - momentul de autoflagelare cu Braun/Razvan Contu), fie în celalalt (comic - momentul cu gorile, al carui eroi sunt Johan/Marian Stavarachi si tatal/Daniel Busuioc). Miza, ce pare sa fie ceva mai mult decât un concept regizoral, ar putea sa constituie un crez: comedia are un efect terapeutic, purificator, eliberator, comedia salveaza. Pe pielea celor din sala, un altfel de catharsis, prin comedie, e resimtit. Songul din final vine sa permanentizeze, în memorie, starea. Proiectiile în timp real cu cadre din scena, frenezia actorilor, rupturile de ritm contribuie foarte mult la caracterul filmic pe de o parte si la dinamicitatea spectacolului pe de alta parte. De o anume paradoxalitate, aspirând la un interval între detasare si implicare, tin faptul ca cineva, detasat brechtian, filmeaza (decupajele sale sunt directii de perspectiva, orienteaza si educa privirea), dar acel cineva e un personaj - operatorul/Marian Chiculita -, face parte din spectacol, iar ulterior se va putea observa ca nu e deloc detasat, ci implicat afectiv. Paradoxale sunt soaptele amplificate cu ajutorul microfoanelor, faptul ca personajele nu se prea privesc în ochi în clipele vitale, penumbrele ce adapostesc situatii grave, obscuritatile ce clarifica si sufletele dezbracate de semnificatii. Actorii îsi îmbraca rolul ca pe o haina (modul aproape automat în care sotia/Malina Lazar leagana copilul, exploziile exacerbat deznadajduite ale mamei/Tatiana Ionesi, tactul tatalui/Daniei Busuioc), iar personajele sunt ipostaze multiple. Replici semnificative anticipa momentele din spectacol sub forma de titluri asumate regizoral la persoana I plural si atribuite prezentului uman. De cele mai multe ori, actiunile scenice sunt desfasurate simultan în mai multe planuri si la cele doua niveluri, propriu-zis scenic si cinematografic. În spatiul extrascenic, actorii, umanizati, devin privitori ca la teatru. Culisele (garderoba), microfoanele de amplificare a sunetului, manipularea decorului sunt la vedere. Cu toate acestea, conventiile, teatrala si cinematografica, care se asociaza si se întrepatrund, fara a-si aduce pagube reciproc, ci mai curând punându-se una pe cealalta în valoare, fac un subtil pact între autor, regizor si spectator. Spre exemplu, naturalismul (sângele de pe piciorul Annei/Andreea Boboc, de pe trupul lui Braun/Razvan Contu sau cel cu care pictorul îsi semneaza declaratia de dragoste adresata amicului sau, Johan/Marian Stavarachi) reprezinta în spectacol o asemenea conventie. Printr-un demers aplicativ, se face trecerea de la teoria asupra salvarii prin comedie la practica. Astfel ca una dintre scurtele discutii care au loc între personaje (Johan si Anna) este urmata de scene, si de un fel (dramatice) si de celalalt (comice), a caror succesiune, dozare si pondere conduc la efectul de catharsis pe care îl putem atribui spectacolului, cu mentiunea ca nu mai e vorba de o purificare prin tragedie, ci de o eliberare prin comedie. Drama nu face decât sa sustina, sa contureze si sa dea sens acestui nou tip de catharsis. Cam aceasta ar fi revelatia pe care o aduce regizorul Florin Caracala într-un spectacol extrem de viu, visceral, intens. (Oameni singuratici dupa Gerhart Hauptman, traducere: Paul B. Marian, regie, scenografie, adaptare text, univers sonor: Florin Caracala, distributia: Marian Stavarachi/Johannes Vockerat, Malina Lazar/Kathe Vockerat, Tatiana Ionesi/Doamna Vockerat, Daniel Buzdugan/Domnul Vockerat, Razvan Contu/Braun, Andreea Boboc/Anna Mahr, Marian Chiculita/Operatorul, asistent de regie: Marian Chiculita, video design: Andrei Cozlac, miscare scenica: Alice Veliche, pregatire muzicala: Cezar Ichim, premiera: 15 mai 2022, Teatrul National „Vasile Alecsandri”, Sala Teatru la Cub, un spectacol realizat de TNI în coproductie cu FaPt - Fabrica de Arta si Productie Teatrala si Centrul Cultural German Iasi) Dana Tabrea este profesor, doctor în filosofie si critic de teatru (membru AICT)
