Ajung în sectorul jucarii care acum, de sarbatori, e aproape cât jumate din magazin. E plin de oameni. Si totul e schimbat, lego-urile nu mai sunt la locul lor. Întreb usor panicat un angajat al magazinului care raspunde în acelasi timp altor doi clienti si are si pe cineva care asteapta în telefon. Îmi arata grabit cu degetul directia si striga: „Raftul de la stâlp!” Fixez azimutul si atac stâlpul. Constat ca si ceilalti doi clienti vin dupa mine. Începe 100 de metri garduri cu trei concurenti… Ma aflu în fata mall-ului, la ora 10:30 dimineata, în ajunul Craciunului. Îmi cer scuze în gând fata de mine însumi ca nu am ajuns mai devreme, ca am dormit ca un porc atât de mult. Trebuia sa fiu un pic mai responsabil si sa fiu aici la 8, ce fel de tata sunt eu?! Dar totusi merita încercat, îmi zic. Simt deja un sentiment placut ca am început aceasta actiune cu dreptul pentru ca am gasit loc bun de parcare. La câte masini sunt, am fost efectiv un norocos. Deci continuam. Totusi, e oarecum ciudat ca înca dimineata fiind, e atâta lume în mall. Îmi pun masca pe gura pentru ca tocmai am fost racit si nu vreau sa împrastii virusul si nici sa iau altul proaspat, acuma ca sunt înca în convalescenta. Pasesc încrezator, sigur voi gasi ceea ce caut, e înca devreme, poate am în continuare noroc. Înauntru e forfota mare, incredibil de mare. Lumea pare ca alearga pe holuri prinsa în sute de competitii atletice simultane, iesind si intrând în magazine. Fiecare are un scop precis si îmi dau seama cu surprindere ca exact asa sunt si eu, caut un joc de lego din lista lui Mos Craciun. Si portocale. De aia am venit, pentru lego-ul scris de fetita cu mânuta ei în scrisoarea catre Mosul, si pentru portocale, ca sa miroasa frumos în casa, altfel stateam bine, mersi la televizor. „Scrisoarea!” tresar deodata. Oare am ascuns-o sau am lasat-o în acelasi loc, pe birou unde poate fi gasita cu siguranta de copil? Cum mai explicam noi ca a fost Mosul cel cu cadourile? Sun repede acasa, sunt salvat, a trecut sotia înaintea mea si a ascuns-o! Pentru primul telefon de la mall e un succes! Nu garantez pentru urmatoarele zece ce vor urma de la aceeasi locatie. E clar ca am noroc! Ajung în sectorul jucarii care acum, de sarbatori, e aproape cât jumate din magazin. E plin de oameni. Si totul e schimbat, lego-urile nu mai sunt la locul lor. Întreb usor panicat un angajat al magazinului care raspunde în acelasi timp altor doi clienti si are si pe cineva care asteapta în telefon. Îmi arata grabit cu degetul directia si striga: „Raftul de la stâlp!” Fixez azimutul si atac stâlpul. Constat ca si ceilalti doi clienti vin dupa mine. Începe 100 de metri garduri cu trei concurenti… În drumul nostru trecem pe lânga mai multe culoare cu rafturi de jucarii. Aproape fiecare arata exact ca un transeu de razboi, fara nicio exagerare. Soldati ridicati pe vârfuri încearca sa ajunga sus ca sa traga. Pe jos sunt întinsi copii raniti care urla de durere si se zbat ca în ghearele mortii. Unul, chiar lânga marginea culoarului, destul de marisor, în jur de 6-7 ani, e pur si simplu latit pe spate în mijlocul traseului tuturor, da din mâini si din picioare în acelasi timp si urla cât îl tin plamânii. Lânga el e un copil mai mare, posibil fratele lui, cu mâinile înclestate de mânerul unui carucior, care se uita la el cu o figura amuzata. Mama lor are trei cutii de jocuri în mâna, dar copilul arata spre altceva, sus, pe marginea transeului, în bataia artileriei. Ma opresc sa vad de curiozitate ce se întâmpla. Ceilalti doi concurenti ma depasesc gâfâind, aproape ca le aud strigatul interior al victoriei, stâlpul pentru ei e mai aproape. Fratele cel mare întinde mâna, apuca jocul indicat si îl arunca în carucior, cu acelasi zâmbet impasibil pe fata. Acum îmi dau seama, expresia aceea nu prea e ok, cred ca am vazut-o si la unii psihopati. În secunda în care cutia respectiva atinge caruciorul urletul copilului de pe jos se opreste. Se ridica zâmbind si agatându-se cu o mâinile ferm de marginea caruciorului ca niste catuse, parca pentru a-i stabili directia, porneste mai departe, spre o alta destinatie. Ma dezmeticesc si eu si îmi amintesc de aventura mea. Îmi vine sa îmi dau palme, daca am pierdut ultimul lego din cauza unui tânc rasfatat?! E razboi aici, trebuie sa îmi vin în fire! Alerg spre stâlp, raftul mai are înca produse pe el, încep sa caut. Nu e totul pierdut. Culeg în graba ce mi se pare potrivit, desi nu gasesc exact ce scria în scrisoare. Merg cu bratul de cutii la cititorul de coduri de bare si scanez produsele pentru ca preturile sunt cu totul amestecate. O cutie de lego costa 230 de lei! Cea mai ieftina e 149! Mai am câteva din astea aproape identice în pod, ma gândesc, as putea sa le schimb piesele între ele si sa fac unul nou fara ca cineva sa îsi dea seama. Stiu, gândesc diabolic, dar ai de ales?... De nervi ma gândesc sa las tot bratul de jocuri acolo, dar constat ca locul e deja plin, au fost si altii care si-au bagat picioarele. Ma întorc la raft si le pun la loc de unde le-am luat, aproximativ. Oricum totul e deja o nebunie. Ma mai învârt înca 3 sferturi de ora înainte si înapoi, recitind aceleasi etichete, pâna îmi vine sa vomit. 149 de lei începe sa mi se para un pret acceptabil, dar nu ma las, e nedrept, e ca si cum ai arunca niste bani pe geam. Chiar asa, cum as putea eu sa scap de niste bani si sa zic ca i-am cheltuit? Sa scap de corvoada cumparaturilor si sa ramân cu acelasi efect: ZERO? Cardul bancar nu am cum sa-l arunc, asa ca ar trebui sa ma duc la banca, sa scot niste cash si apoi sa îi arunc. Sau sa le dau foc. Dar nu am voie, este ilegal. Si atunci cum poti sa scapi de niste bani în mod legal, doar ca sa nu ai senzatia ca i-ai cheltuit degeaba pe lucruri inutile asa cum ai în jumatate din pod? Nu ai cum, trebuie sa cumperi ceva, asta e singura solutie. Aproape ca renuntasem la idee când ochii îmi cad peste un lego mai mic, dar care parca îmi facea cu ochiul. Îl scot din gramada si îl scanez: 79 de lei! Asta e, baiatule, am gasit! Spiritul Craciunului exista! Îl pun la subrat si merg mai departe spre al doilea obiectiv, unul mai putin important, dar necesar: portocale. În drum spre sectorul legume/fructe îmi dau seama ca sunt transpirat tot si ca vad dublu, ca dupa un meci greu de MMA. Cu cât ma apropiam de destinatie, cu atât crestea în intensitate un vuiet ciudat. Si deodata, când s-au terminat rafturile si s-a deschis larg sectorul cautat m-a izbit din plin privelistea: eram în fata unei veritabile piete arabesti scapate de sub control. Fructe si legume aproape ca zburau de la unii la altii, erau câte doi, trei cumparatori calare pe acelasi galantar, cozile la cântare aratau izbitor de mult ca acelea de la carne din timpul comunismului. Cuprins de un spirit barbar si încarcat deja cu adrenalina si cu sentimentul victoriei precedente ridic în sus mâna cu lego-ul capturat si urlu: catre portocale, înainte! (Va urma) Briscan Zara este scriitor si publicist
