„Sfânta munca e aceea/ Ce rasplata-n ea-si gaseste/ De-ntelegi tu asta - cheia fericirii tale-o tii/ Urgisit de toti sa fii/ Tu de-a pururea iubeste/ Iar ca sa traiesti în pace/ Nimic lumii sa nu-i cei/ Binele te-nvat-a-l face/ ca albina mierea ei” (Al. Vlahuta) În seara zilei de 6 martie 1958, un tânar si stralucit absolvent al Facultatii de Istorie a Universitatii din Iasi urca în trenul care trebuia sa-l duca la Bucuresti. Era o vizita scurta, anuntata în pripai si îsi luase cu el, pentru lectura cu creionul în mâna, volumul lui Anatole France Gradina lui Epicur. Desi îsi terminase stralucit studiile (cu prestigioasa bursa „Balcescu”), fusese discret îndrumat catre Institutul de istorie al Academiei, la facultate fiind opriti colegi mai maleabili cu comandamentele politice ale timpului si cu „dosare” mai bune. Era o vreme când amintirea brutalei interventii sovietice de la Budapesta, care a strivit încercarea de democratizare întreprinsa de Imre Nagy, era înca vie în memoria contemporanilor. Era un timp când regimul stalinist, demascat de Nikita Hrusciov în 1956, la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietica, se lupta sa supravietuiasca transformându-se, asemenea unei creaturi extraterestre, într-o fiinta noua, un mutant cu chip neasteptat, dar care sa pastreze acelasi miez criminal. În România, asasinul comunist Gh. Gheorghiu-Dej negocia, în mai 1958, retragerea trupelor sovietice din tara ocupata, moment care va marca începerea unui astfel de proces de transformare a stalinismului autohton, inevitabil internationalist, într-un comunism nationalist sui-generis, pe urmele utopiei lansate de Lucretiu Patrascanu si care a fost apoi continuata de Nicolae Ceausescu. În acest context se situa arestarea tânarului istoric, chemat de urgenta la Bucuresti de conducerea Academiei si coborât din tren de agentii Securitatii, cu pistolul în coasta, la Ciurea. Rapirea, tinerea în arest fara mandat, perchezitiile si anchetele violente s-au finalizat cu un proces public, care a durat trei zile, gândit ca o umilire a „dusmanilor de clasa”, în care cei câtiva absolventi de istorie si filologie au fost condamnati la ani grei de închisoare pentru o fapta care astazi ar parea hilara: au organizat la Putna, în 14 aprilie 1957, o sarbatoare dedicata aniversarii unei jumatati de mileniu de la urcarea lui Stefan cel Mare pe tron. Alaturi de câtiva colegi (Aurelian Popescu, Mihalache Brudiu si Dumitru Vacariu), istoricul nostru a crezut de cuviinta ca marele domnitor merita un astfel de efort si, cunoscând ceea ce facusera înaintea lor Xenopol, Eminescu, Porumbescu sau organizatorii sarbatorilor de la Putna din perioada interbelica, s-au gândit ca ar fi potrivit un astfel de moment festiv care sa celebreze finalul studiilor lor. Din nefericire, aceasta idee le-a venit în timpul unei excursii în nordul Moldovei, organizata de asociatia studentilor, în chiar zilele Revolutiei maghiare, din octombrie 1956. De aici, desigur, si obsesia imediata a „complotului”. În rechizitoriul întocmit de procurorii comunisti, cei patru fosti studenti erau învinuiti ca „intentionau a se deda la acte huliganice, pentru a provoca rascoale în masa, lucru pe care nu l-au reusit întrucât organele de stat au intrat în posesia acestor date si în consecinta au putut lua masuri de prevenire”. Acuza extrem de grava de „razvratire” a fost modificata pe parcursul procesului în „uneltire contra ordinii sociale” (celebrul art. 209 din Codul Penal) ceea ce a facut ca judecatorii tribunalului militar sa îi condamne „doar” la 10 ani de închisoare corectionala. (E pilduitor faptul ca învinuitul nostru a putut admira, vreme de decenii, de la geamul biroului sau de la Institutul de istorie, cladirea de pe strada Karl Marx – azi, desigur, Lascar Catargiu – unde, alaturi de colegi, a fost condamnat pe nedrept si umilit public.) Întemnitat întâi la Iasi (unde stateau ciorchine la geam în cautarea oxigenului), a fost apoi trimis la Jilava, la Fortul 13. Munca silnica din Balta Brailei, la Salcia, Stoenesti sau Gradina, a însemnat un pariu al supravietuirii cu boala de plamâni si cu normele istovitoare, imposibil de atins. Apoi a fost Gherla, între 1960 si 1961, unde, miraculos, a scapat de „reeducare”, Luciu-Giurgeni si, în fine, din nou Jilava de unde a fost eliberat, dupa sase ani si doua luni de temnita, în baza gratierii prizonierilor politici, pe 16 aprilie 1964, la sapte ani, simbolici, de la sarbatoarea de la Putna de care se facuse vinovat în ochii aparatului de represiune. A ramas neclintit în prieteniile din recluziune cu marii intelectuali cu care a împartit blidul de zeama de arpacas si paturile suspendate (câte patru, pe verticala!): Al. Paleologu, Sergiu Al-George, Al. Ivasiuc, Ion Varlam, Mihai Ursachi sau, desigur, Dumitru Vacariu, între multi, multi altii. A supravietuit, cu calm interior si îndârjire taraneasca, în ciuda privatiunilor si umilintelor, încercând sa se bucure, copilareste, macar de irizarile soarelui din turturii care înconjurau sacaua de apa înghetata în viscolul Baraganului. Într-o carte tulburatoare, intitulata Tortura pe întelesul tuturor (Eikon, 2017, cea mai recenta editie), colegul sau de celula, Florin Constantin Pavlovici, îi facea acest portret: „Suferind de plamâni a facut parte un timp din brigada de inapti. Bolnavii nu ieseau la dig, însa de munca nu erau scutiti. Carau toata ziua cu spinarea lemne si caramizi de la debarcader sau dezghiocau seminte de sorg, o treaba mai nesuferita ca toate. Lucrau ceasuri în sir în frig, stând în picioare, si frecau maturile acelea antipatice pâna le sângerau palmele. Vindecarea unor maladii grave prin chinuirea trupului nu era un concept nou, însa administratia lagarului îl aplica pe scara larga si, din punctul ei de vedere, cu bune rezultate. Sandu nu se plângea. Supunerea corpului fata de minte parea totala, în cazul sau. Nu îi era foame, nu îi era frig, oboseala nu îl dobora. Duhorile baracii nu îl atingeau si lasa impresia ca trateaza murdaria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat ca se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul si de a fi fost nevoit sa umble îmbracat în zdrente. Ignorând privatiunile, acestea îsi încetau existenta. Când prietenii sai zaceau ca niste obiecte abandonate, mortificati dupa ziua de munca, Sandu gasea energia necesara sa le repare o haina rupta sau sa le încropeasca din te miri ce cârpe o pereche de manusi. Avea mâna modelata de biblioteca, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi si nervoase învârteau acul improvizat, de parca ar fi tinut între ele nu o sârma grosolana, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Când i-am admirat îndemânarea, s-a aparat ca de o lauda necuvenita. - Am câteva generatii de tâmplari în familie. Modestia, simplitatea si bucuria copilaroasa a inimii se armonizau cu taria de caracter. Pe masura ce i se accentua slabiciunea fizica, forta sa sufleteasca iradia. Trupul, unealta fragila si stravezie, i se transformase într-un vehicul de unica folosinta: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra pretioasa a intransigentei morale. Daca Securitatea l-ar fi ocolit si l-ar fi lasat liber, multi puscariasi ar fi fost privati de un tipar de comportament impecabil. În persoana sa discreta, moralitatea era singurul lucru lipsit de discretie. Devenit model fara sa o stie, el era, în grupul nostru de tineri, pe plan spiritual, arhontele care nu vrea sa fie arhonte”ii. La iesirea din „patria fara cer”, toti cei care îl cunosteau în Iasi i-au întors spatele, cazierul de detinut politic atârnând fatidic de dosarul sau de cadre. Ca urmare, era muritor de foame fiind salvat de un fost coleg de facultate devenit arheolog, Viorel Capitanu, care l-a angajat zilier pe un santier din Bacau. De acolo l-a pescuit inimitabilul director al muzeului judetean, celebrul Iulian Antonescu, care a îndraznit sa-l angajeze ca muzeograf, pozitie din care a putut fi apoi transferat ca bibliograf la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi, cu sprijinul directorului acesteia, Grigore Botez. Aici a putut sa-si dea cu voluptate drumul la pasiunea de o viata, studiul nesatios, în acord cu versurile lui Vlahuta, internalizate la Sendriceni si devenite crez si destin. De aici, de la lumina care nu se stingea niciodata în camaruta lui de bibliograf a plecat un parcurs de cercetare istorica început cu bio-bibliografiile sale celebre (imposibil de ignorat si astazi!) despre Kogalniceanu, Xenopol si Pârvan care i-au permis sa dea concurs la Institutul de Istorie pentru a-si reocupa locul si destinul carturaresc întrerupte brutal de Securitate. Din 1969 pâna astazi a ramas un reper de truda, rigoare, dedicatie si profesionalism, de anvergura critica si teoretica pentru institutia Academiei care poarta numele inventatorului istoriei seriale, A.D. Xenopol, si careia ar trebui sa i se spuna pentru totdeauna „uzina vie” a lui Alexandru Zub. Neobositul. iInocent, profesorul Berlescu îi spusese ca poate era vorba de oferirea unei burse de studii în strainatate! iiCitez din editia pdf, coordonata de de Lidia Vianu, pp. 136-137 Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
