Ȋncet, dar sigur, o data cu atenuarea pâna la disparitie a valului aproape revolutionar al caderii dictaturii si al entuziasmului generat de el, o stare de inertie ȋnvârtosata, crâncena, se ȋnstapâneste ȋn treburile publice. Initiala, romantica speranta a mai binelui – venim aproape toti, nu-i asa, din lumea ȋntunericului celui mai din afara –, capabila sa anime disputele, ideile, viziunile, s-a constipat inexplicabil. Societatea noilor ȋnceputuri, saraca, dar mult mai vie, ȋn stare sa treaca peste formalisme si piedici imprevizibile s-a transformat ȋntr-un bâlci funebru lipsit de rezonanta ideatica, ȋntr-un spectacol tragi-comic cu actorii cei mai importanti jucând smechereste pe o scena prea ampla pentru posibilitatile lor intelectuale. Experienta mea administrativa are legatura cu ȋnceputurile, cu instalarea democratiei noastre originale: inspector la serviciul de urbanism ȋn 1993, arhitect sef ȋntre 1994 si 2004, presedintele Comisiei de Urbanism a Consiliului Local Iasi ȋntre anii 2004 si 2008. Orasul se confrunta atunci cu saracia lucie. Toate sperantele, disputele publice, politice, nepolitice, ocazionale sau oficiale erau legate de atragerea, sustinerea, implementarea investitiilor straine. Priveam cu jind la Ungaria si Polonia unde se investeau miliarde, ȋn timp ce fabricile noastre, tot comuniste, produceau pierderi cu supramasura, drumurile cârpite de mântuiala faceau iesirile din iarna un calvar pentru soferi, orasul se umpluse cu tarabe si chioscuri din tabla ordinara pline cu produse ieftine, de prost gust, aduse de, cum ȋi numeam pe atunci cu duioasa simpatie, micii ȋntreprinzatori, din bazarele turcesti. Erau ȋn Iasi mii de astfel de mici ȋntreprinzatori, locali sau de aiurea, care puneau presiune pe toate locurile urbane cu vad comercial. Urmele lor au ramas pâna astazi chiar daca au capatat forme ȋnca nu ȋndeajuns de civilizate. Desigur, disparitia lor a fost efectul natural al marilor centre comerciale aparute, în ultima vreme, mai peste tot, pe teritoriul orasului. O frica specifica, vindecata ȋn timp, domina spatiul social. Frica de extremisme politice, frica de dezmembrare, frica de a nu fi acceptati ȋn Uniunea Europeana si Alianta Nord Atlantica, frica lipselor de investitii sanatoase, mai ales occidentale. Pe acest fundal, sustinerea proiectelor de orice fel era mult mai puternica si mai dezinteresata. La finalul mandatului, un cunoscut ambasador al Americii, ȋndragostit de România, a lansat o competitie nationala a administratiilor locale pentru desemnarea primariei celei mai transparente si eficiente ȋn sustinerea investitiilor, proces ȋn care obtinerea autorizatiei de construire era determinant. Pe lânga faptul ca la Iasi nu era posibil sa nu se rezolve solicitarile cetatenilor ȋn termenele legale, prevazute de lege, o autorizatie de construire, indiferent de complexitatea proiectului, putea fi emisa chiar si ȋn zece zile lucratoare. Astazi acest lucru pare de domeniul fantasticului. Este clar, vorbim de alte vremuri, când procesele nu erau atât de formalizate, când litera legii suporta interpretari ȋn favoarea proiectelor si când, ȋn general, toata lumea era dispusa sa fie mai profesionista, sa-si asume responsabilitati, sa nu se ascunda dupa multimea actelor normative, atât de diverse si necorelate ȋntre ele ȋncât avizarea – autorizarea unui proiect nu numai ca poate deveni, dar este un calvar. Ȋntrebarea este, daca e necesara, daca se justifica evolutia administratiei ȋn sensul birocratizarii ei pâna la sufocare, daca ȋn felul acesta ea chiar contribuie la calitatea proiectelor? Nici vorba. Arhitectura este arta ȋn plinatatea conceptului si ca în orice arta, litera legii, multimea normelor o omoara din fasa. Nu se poate spune ca ȋn acest rastimp valoarea arhitectonica a investitiilor a crescut. Dimpotriva, sunt prea putine constructii noi ȋn oras de calitate. A crescut coerenta spatiului urban? Nici pomeneala. Ȋnca aici stam si mai prost. Structura spatiului urban, ȋn special ȋn zonele noi de dezvoltare, este ȋn suferinta totala. Vor trebui eforturi colosale pentru a fi aduse la un nivel de urbanitate rezonabil, daca orasul va dispune vreodata de resursele economice necesare pentru a-si propune acest lucru. Atunci de ce e nevoie ca un proiect de investitie sa astepte trei, patru, cinci ani pentru a primi autorizatie de construire, de unde vine aceasta acribie ȋn a verifica un proiect ȋn toate componentele lui nesemnificative? Exista un singur raspuns. Din marea frica care a ȋnceput sa domine administratiile publice. O frica talisman, acoperitoare a deprofesionalizarii administratiilor, a confuziei legislative si multor altor chestiuni despre care nu este cazul sa discutam acum. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
