Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, transmis în cadrul manifestărilor comemorative prilejuite de împlinirea a 172 de ani de la nașterea poetului Mihail Eminescu. Poetul Mihail Eminescu, al cărui nume a fost asociat Zilei Culturii Naționale, a fost un mare iubitor de neam și Biserică, iar Biserica și neamul l-au cinstit deopotrivă, fapt pentru care, în ciuda trecerii timpului, a rămas modelul românului dornic de cunoaștere, fidel și păstrător al identității spirituale și culturale a poporului român. Despre Mihail Eminescu s-au rostit nesfârșite discursuri, s-au ținut conferințe, s-au scris cărți extrem de valoroase, încât putem trăi cu impresia că s-a spus totul, lucru care reiese din cuvintele filosofului Constantin Noica, acela care îl numește pe Eminescu „omul deplin al culturii românești”[1] Personalitatea sa complexă și vasta lui operă reprezintă pentru generații întregi o sursă inepuizabilă de inspirație. Ziua nașterii sale a devenit pe drept merit Ziua Culturii Române, pentru că opera sa a rămas un simbol care a vegheat integritatea limbii române, un liant al creației românești din toate timpurile, poetul fiind „unificatorul de grai și de suflet”. Om al timpului său, gazetar patriot, fin observator și cugetător asupra vremurilor în care a trăit, Mihail Eminescu răzbate veacurile, ca nimeni altul, fiind un „creator de generații”, după cum l-a numit Nicolae Iorga, cât și „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea veșmântului cugetării românești”, conform exprimării encomiastice a lui Titu Maiorescu. Aceasta întrucât lecturile sale filosofice și literare l-au prezentat drept un om al timpului modern, cu o cultură individuală ce stă la nivelul culturii europene, un bun cunoscător al literaturii antice și moderne, al credinței, istoriei și tradițiilor poporului român și nu numai. Lucian Boia îl considera pe Eminescu „românul absolut”, ceea ce accentuează ideea că el nu este perceput doar ca un mare poet, ci mai mult decât atât: „ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului”. Întotdeauna, pentru el, cea mai importantă a fost națiunea română pe care a slujit-o cu puterea condeiului și a geniului său, așa încât românii toți au învățat de la el că „râul, ramul”, „tot ce mișcă-n țara asta”, le sunt alături. Amintirea sa este vie, prezența îi este covârșitoare, lucrările sale îndeamnă la critică, dar și la creație, prin forța lor de rodire. Fiecare generație descoperă un Eminescu nou, prin elemente ascunse în structura de adâncime a operei sale, prin propriul sistem de percepție, așa încât structuri dominante ale creației eminesciene își dovedesc actualitatea, prin cuvântul său profetic încărcat de sensibilitate. Potrivit însemnărilor lui Tudor Vianu, Eminescu a fost rapsodul unui cântec care ne face să simțim mai intens și mai adânc, un cântec care eliberează în sufletul românesc un nesfârșit tezaur de valori culturale și spirituale, izvorât din sufletul său pătruns de „o evlavie adâncă, cu o credinţă care nu suferă ironie şi uşurătate”, după cum remarca George Călinescu. Poetul a fost crescut în spiritul unei familii evlavioase și a privit Biserica drept „Maica spirituală a Neamului Românesc, care a născut unitatea limbii și unicitatea etnică a poporului, care domnește dincolo de granițele noastre și este azil de mântuire națională a Țării și unde Românul nu are Stat”[2]. În poezii redă metafore inspirate din cultul ortodox, cu care era familiarizat atât de la Ipotești cât și din perioada petrecută la Mănăstirea Agafton[3], din pelerinajele la mănăstirile Putna, Văratec ori Neamț, din vizitele la mănăstirile Galata, Cetățuia și Golia din Iași, Cozia din Vâlcea, a Mănăstirii Caimata din București, unde a locuit în 1877, din lecturarea cu mult nesaț a cărților bisericești despre care amintește Ioan Slavici în Amintiri, din Cartea românească de învățătură a mitropolitul Varlaam sau Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, despre care a și menționat în perioada în care era directorul Bibliotecii din Iași, fiind pasionat de manuscrise și tipărituri românești vechi[4], după cum mărturisea în poezia Christ: „Cărții vechi, roase molii cu păreții afumați I-am deschis unsele pagini cu-a lor litere bătrâne”. A lecturat cu multă preocupare lucrarea Sfântului Nicodim Aghioritul, Cărticică sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțuri, a nălucirii și a inimii, pe care a citit-o copie manuscrisă ce se păstrează la Biblioteca Academiei, Fondul Eminescu[5], și de pe care a încercat să o versifice. Moses Gaster împrumutase de la Mihail Eminescu manuscrise precum: Tetraevanghel (secolele XVI-XVII), Amartolon sotirie, adică mântuirea păcătoșilor. Dintru ceale piste fire minuni a Prea Sfintei Fecioare Maria (1693), Viața și spunerea petrecerii minunilor a Prea cuviosului părintelui nostrum Vasilie cel Nou, Descoperirea Sfintei Liturghii, Varlaam și Ioasaf (copie din 1814) și Cuvânt pentru viitoarea giudecată (1815)[6]. În articolul „Învierea” din ziarul Timpul, ediția 12 aprilie 1881, a scris despre rolul covârșitor al Evangheliei în formarea culturală și spirituală a popoarelor, prin slujirea celor care au propovăduit veșnicia: „Iată două mii de ani aproape, de când ea a ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu este cartea după care se crește omenirea”. Și-a exprimat sentimentele religioase în articolele „Paștile” și „Hristos a înviat”, în poezii precum Dumnezeu și om, Învierea, Rugăciune, iar aceasta din urmă era expresia evlaviei sale pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor, Din valul ce ne bântuie, Înalță-ne, ne mântuie, Privirea-ți adorată, Asupra-ne coboară, O, Maică prea curată Și pururea Fecioară, Marie!” Se simte, astfel, în opera eminesciană vibrația credinței și a spiritualității ortodoxe. Prin poezie, Eminescu a redat într-o manieră aparte dimensiunea apofatică a cunoașterii, limbajul poetic fiind o punte revelațională care, pe de o parte, descoperă taina, iar, pe de […]
