† ÎPS VARSANUFIE, ARHIEPISCOPUL RÂMNICULUI Smerenia, calea îndumnezeirii omului 11 Decembrie / Cultural Preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal, și preaiubiților credincioși din cuprinsul Arhiepiscopiei Râmnicului, † VARSANUFIE, Cu harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Râmnicului, Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări! Ca un prunc mic ai binevoit a fi, Cel ce ai împodobit cerul cu stele și în ieslea vitelor ai fost culcat, Cel ce ții toate marginile pământului cu mâna[1]. Preacuvioși și preacucernici părinți, Iubiți fii și fiice duhovnicești, Dumnezeu a binevoit ca în smerita peșteră din Betleemul Iudeii, întreg cerul și pământul, puterile îngerești și oamenii, să devină martori ai împlinirii voii Sale dumnezeiești, vestită Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavriil, când i-a spus: „Iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca I, 31-32). Ce s-a făgăduit cu cuvântul în Nazaret, în urmă cu nouă luni, vedem împlinit astăzi cu fapta în Betleem, precum cântă Biserica încă de la Buna Vestire: „Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu al Fecioarei Se face”. Nașterea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este taina iubirii supreme a Preasfintei Treimi arătată neamului omenesc, precum spune Apostolul Ioan: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16). Și pentru că iubirea nu se poate manifesta mai cuprinzător spre cel iubit, decât prin smerenie și jertfă de sine, vedem Întruparea Domnului împodobită cu veșmântul dumnezeiesc al smereniei. Astfel, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca cinstește Nașterea Domnului, mai mult tăcând smerit înaintea tainei, decât explicând cele de nepătruns cu mintea, zicând: Aflându-se în Betleem, pentru recensământul poruncit de Cezarul, Fecioara Maria „a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca II, 1-7). Mântuitorul Hristos nu Și-a început lucrarea Sa pe pământ la vârsta de treizeci de ani, când Și-a deschis dumnezeiasca Sa gură și a început să-i învețe pe oameni, ci încă din ziua Nașterii Sale, când S-a arătat deja ca Piatra cea din capul unghiului făcându-se pentru unii cale spre mântuire, iar pentru alții prilej de poticnire și zdrobire. Mai înainte chiar de a cuvânta, deci, Domnul nostru a predicat lumii viața cea nouă a Împărăției lui Dumnezeu, „dând oamenilor o Evanghelie întreagă în chipul, locul și împrejurările nașterii Sale”[2]. Trupul de prunc firav, scutecele și ieslea, peștera și păstorii, toate sunt pagini de Evanghelie care arată că Dumnezeu nu prețuiește nimic mai mult decât smerenia așa cum mărturisește și Părintele Dumitru Stăniloae: „Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenție la altul, până la uitarea deplină a importanței proprii”[3]. Referitor la uitarea deplină a importanței proprii, ori la golirea de slavă, cum o numește Biserica, Apostolul Pavel spune că Mântuitorul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte” (Filipeni II, 7-8). Înțelegem din aceasta că „Mântuitorul, venind, ne-a arătat cu viața și prin învățătura Lui care este calea cea nouă”[4], respectiv calea smereniei și a slujirii jertfelnice, ca singura cale care ajunge la Dumnezeu. Cercetând cu atenție condițiile în care S-a născut Dumnezeul nostru, nu găsim în ele nimic din poftele care au înrobit lumea de atunci și lumea de acum, nici confort, nici slavă deșartă, ci numai sărăcia cea mai lucie, opusă răsfățului și bogățiilor în care trăia omenirea. Descoperindu-Se pe Sine păstorilor simpli care privegheau cu smerenie lângă oile lor, ca și magilor care Îl căutau sincer pe Mesia, Dumnezeu mustră mândria Cezarului din Roma, tăria împărăției lui Irod și știința cărturarilor din Ierusalim, iar acesta este un obicei al lui Dumnezeu, cum arată Apostolul Pavel: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (I Corinteni I, 27-28). Că smerenia este calea și poarta Împărăției cerești, ne-o arată și faptul că astăzi nu mai există nici unul dintre hanurile și casele de oaspeți din Betleemul de odinioară, în care nu a încăput Dumnezeu, dar există încă smerita peșteră aleasă de Dumnezeu. Doar pentru această peșteră, toate neamurile pământului iau calea Betleemului, spre închinare, și pentru nimic altceva din Betleem. Iubiți fii și fiice duhovnicești, Născându-Se în mica peștera din Betleem, Mântuitorul Hristos ne cheamă pe fiecare în parte să ne asemănăm Lui întru smerenie, arătându-ne cu fapta că „omul nu se prețuiește după locul nașterii, ci după duhul dintr-însul”[5], că omul are valoarea supremă, iar nu lucrurile materiale din jurul său. Mai apoi, prin întreaga Sa viață, în cele mai mici amănunte, El „ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască”[6], precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, viețuire împodobită cu smerenia ca și cu o haină împărătească. Domnul Iisus Hristos ne este icoană și pildă desăvârșită de smerenie, în faptă și în cuvânt, în cugetare și în simțire, așa cum Însuși ne povățuiește: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29). Acesta este și […]
