Ultima victima a Zidului este, pare-se, Winfried Freudenberg, de 32 de ani, care construise un balon, reusise sa treaca în Berlinul occidental, dar la aterizare nu a mai stapânit balonul si s-a zdrobit de sol. Pe lânga morti, cunoscuti si necunoscuti, 75000 de persoane au fost prinse asupra faptului si condamnate la pedepse de închisoare pâna la doi ani pentru „dezertare”. Se împlinesc astazi 60 de ani de când a început construirea Zidului de la Berlin. Decizia luata de ocupantul sovietic si de regimul marioneta al Germaniei rasaritene era o încercare de a-i împiedica pe est-germani sa evadeze din paradisul socialist, Berlinul fiind cea mai accesibila cale, întrucât între cele doua parti ale orasului se circula fara probleme. Desi umblau zvonuri despre eventualitatea introducerii unor restrictii, demararea lucrarilor în zorii zilei de 13 august i-a luat prin surprindere pe multi si în primul rând pe locuitorii din Berlinul rasaritean. Multe persoane au încercat, în acele zile, sa ajunga în partea occidentala a orasului, tentative ce sfârsesc, nu o data, în mod tragic (s-au pastrat fotografii sau imagini filmate absolut zguduitoare). Pe masura ce lucrarile înainteaza, se vede ca zidul va fi un obstacol extrem de greu de trecut: are 3,6 metri înaltime, sunt peste 300 de miradoare, e pazit de aproape 15000 de soldati, se adauga 600 de câini (vor fi o mie în anii ’80) plus sârma ghimpata, santurile etc. Puterea comunista are tupeul sa pretinda ca e vorba de un „Zid de protectie antifascista”(!). Dar, în lumea libera, i se spunea, pe buna dreptate, „Zidul rusinii”. Liderii occidentali, în frunte cu John Kennedy si premierul britanic Harold Macmillan, reactioneaza destul de moale când demareaza construirea Zidului. Abia mai târziu Kennedy adopta o atitudine mai ferma, culminând cu celebrul discurs din 26 iunie 1963 („Ich bin ein Berliner!”). Nu mai putin celebru - si, în mod cert, mai eficient - a fost discursul lui Ronald Reagan din 12 iunie 1987, la poarta Brandeburg, când îi cere lui Gorbaciov sa accepte ideea ca Zidul trebuie darâmat („Tear down this wall!”). Între timp, avusesera loc o multime de încercari de trecere a Zidului, prin cele mai variate si, uneori, mai insolite metode - saparea de tuneluri, folosirea unor baloane ce survolau frontiera etc. Cum fortele de ordine din subordinea regimului comunist aveau ordin ferm sa traga asupra fugarilor, sunt de deplâns multe victime. Nici astazi nu se stie cu certitudine numarul lor. Unii avanseaza cifra de 1135 de morti, altii vorbesc de câteva sute. Numele unor victime sunt cunoscute, dupa cum se stiu împrejurarile în care au murit. Prima victima a fost o femeie de 58 de ani, Ida Siekmann, care pe 22 august a sarit de la fereastra apartamentului, imobilul fiind situat chiar pe frontiera. A doua victima cunoscuta, Günter Litfin, avea 24 de ani si s-a înecat (o parte din frontiera era formata din râuri si canale). Printre victimele din anii urmatori sunt foarte multi tineri, de 20-25 de ani si chiar mai putin. Unii fugari, când vad ca sunt descoperiti, se sinucid ca sa nu cada în mâinile granicerilor. În 22 ianuarie 1973 se înregistreaza cea mai tânara victima: un copilas de un an care moare sufocat în timp ce mama sa încerca sa-l împiedice sa plânga. Ultima victima a Zidului este, pare-se, Winfried Freudenberg, de 32 de ani, care construise un balon, reusise sa treaca în Berlinul occidental, dar la aterizare nu a mai stapânit balonul si s-a zdrobit de sol. Pe lânga morti, cunoscuti si necunoscuti, 75000 de persoane au fost prinse asupra faptului si condamnate la pedepse de închisoare pâna la doi ani pentru „dezertare”. Noi, românii, am vazut imaginile extraordinare din ziua în care a „cazut” Zidul câteva luni mai târziu. În toamna lui 1989, regimurile din Europa rasariteana dadeau semne clare ca se afla în agonie, Polonia si Ungaria facusera deja pasi hotarâti catre democratie, Germania rasariteana traversa o grava criza, zeci de mii de cetateni est-germani se aflau în Ungaria si în Cehoslovacia si asteptau sa se refugieze în Occident. În 9 noiembrie, un înalt nomenklaturist, Günther Schabowski, tinea o conferinta de presa si, întrebat daca se va rezolva problema cetatenilor care vor sa plece din tara, a raspuns afirmativ si a adaugat ca, de altfel, guvernul a hotarât ca iesirile în strainatate vor fi libere, fara aprobari prealabile. A urmat a doua întrebare, fireasca: când va intra în vigoare aceasta hotarâre? Schabowski s-a uitat prin hârtiile pe care le avea în fata, a ezitat câteva secunde dupa care (mai curând ca sa scape de ziaristii iscoditori) a rostit cuvintele magice: „din acest moment”. A urmat nebunia, est-germanii care s-au bulucit la punctele de frontiera, ezitarile si teama granicerilor, în sfârsit ridicarea barierelor, vest-belinezii care îi asteptau si îi îmbratisau pe cei din est, scene uluitoare, de o încarcatura emotionala unica. Se prabusea ceea ce fusese una din cele mai sinistre ipostaze ale „Cortinei de fier”, se prabusea totodata un simbol ideologic si politic. Este si semnificatia titlului exceptionalului film din 2003 al lui Wolfgang Becker, inspirat de acele momente: Adio, Lenin. Alexandru Calinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
