România Educata seamana mult cu o echipa de muncitori care schimba o teava: în soarele arzator, unul bate cu hârletul în asfalt, iar ceilalti îi dau sfaturi, îl dojenesc, îi calculeaza salariul sau, pur si simplu, trag alene dintr-o tigara de contrabanda. Nu îmi este usor sa scriu despre pataniile colegilor mei din învatamântul preuniversitar. În primul rând, pentru ca mult prea rar am avut ocazia sa ma pun în pielea lor, participând la practica pedagogica sau la inspectii de grad. În al doilea rând, pentru ca îi consider eroi. La începutul carierei, parcurg distante lungi între multe scoli, pentru a-si completa o biata norma didactica platita ca vai de ea. Când ajung în cancelarie, îi asteapta alte încercari: mormane de hârtii de completat, care sa dea impresia unei organizari fara cusur a procesului didactic; directori cu aspiratii demiurgice; elevi adânciti în ecranele telefoanelor; parinti care stiu mai bine decât oricine cum se preda, dar mai ales cum se face evaluarea si de ce copilul lor este dezavantajat la extemporal. În plus, „de la minister” vin în valuri coplesitoare reforme si strategii pentru a centra cu mai multa acuratete învatamântul pe elev (de parca pâna acum ar fi fost centrat pe portarul scolii). Totusi, câteva evenimente recente (si recurente) nu pot sa ramâna necercetate: examenele de definitivare, concursurile de titularizare sau cele pentru obtinerea gradului II. Pe ultimele le cunosc mai bine, ca presedinte sau membru în comisie. M-am mirat de ce studenti pe care îi consideram relativ buni au obtinut rezultate foarte proaste sau nici macar nu s-au prezentat. Foarte putini au reusit, cârpind mai multe feluri de ore, sa îsi faca meseria. De ce? (Si) pentru ca examenul este prost croit. În fiecare an, prin minister bate un vânt de înnoire. Schimbam totul, programe, curriculumul, predam competente, nu continuturi, scriem cu carioca pe hârtii mari, nu cu creta pe tabla. Or, programa pentru examen este neschimbata de 21 de ani (astazi, la gradul II, de exemplu, este cea aprobata prin O.M. 3442/2000). Ca un reper al clasicitatii în educatie, ea reia, an de an, aceleasi teme, indiferent de ce se preda astazi în clasa. În treacat fie spus, pentru colegii mai tineri: aceasta programa reia cu fidelitate structura primului manual de dupa Revolutie (foarte bun, de altfel), asa încât, atunci când învatati, puteti citi acel manual si este suficient. Nu conteaza ce contin noile manuale, conteaza dupa ce manual a învatat cel care a stabilit programa de examen. Oricum, bibliografia nu are cum sa conteze în pregatire: este redactata sub standardele notei 5, în chiar O.M. amintit; în plus, are frumusetea si supletea unui ghiveci de vara, punând împreuna Aristotel, o antologie de filosofie feminista, Flonta, Heidegger, Marga, Locke, Einstein, Blaga, Russ, Vladutescu, Rousseau si un Wittgenstein ales în mod misterios. Cel care parcurge constiincios aceasta lista nu are cum sa ramâna teafar la final. Dincolo de programa, examenul este în sine o relicva bacoviana a unor timpuri îndepartate. În primul rând, o rigurozitate salbatica. Înainte de pandemie, dar totusi pe vremea telefoanelor mobile, cei care faceau subiectele la gradul II, de exemplu, erau închisi într-o sala de la 7 dimineata, ca sa nu le poata divulga candidatilor. Apoi aveau loc instruiri complexe despre locul unde se stampileaza patratelul negru cu numele, cum se trece în borderou numarul de pagini si câte si mai câte. În al doilea rând, raspunsuri foarte slabe din partea aspirantilor. Se vedea clar ca ce cautau nu era sa raspunda la întrebare, ci sa intre în mintea si în sufletul corectorilor. Sa „nimeresti baremul” e miza cea mai mare a examinatului român, de mic copil pâna la vârsta gradului II. Nici nu poate fi altfel: când ai de analizat, pe o pagina, conceptia lui Nietzsche despre ceva, te întrebi mai întâi oare ce se asteapta de la mine sa spun, pentru ca, în mod clar, e o smecherie la mijloc. E un exemplu de subiect recent. Prin toate, acest examen îl face pe cel care vrea sa ocupe un loc în învatamânt sa se simta mic, la cheremul altora: al ministerului, care alege, kafkian, o tematica; al examinatorului, care formuleaza miseleste subiecte cu capcane; al Primului Ministru, care îl dojeneste ca nu are rezultate; al partenerului de viata, care îl cearta ca nu aduce destui bani în casa. România Educata seamana mult cu o echipa de muncitori care schimba o teava: în soarele arzator, unul bate cu hârletul în asfalt, iar ceilalti îi dau sfaturi, îl dojenesc, îi calculeaza salariul sau, pur si simplu, trag alene dintr-o tigara de contrabanda. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
