Dar ce este vulgaritatea? Arta? Nuuu! Arta e menita sa exfolieze prostul gust, vulgaritatea din viata. Ceea ce nu are capacitate artistica în viata e de prost gust. Asa spunea cel putin Robert Musil. Arta e acea licoare astrala, care adoarme pe Fat-Frumos si pe Ileana Cosânzeana, ca sa-i trezeasca apoi pe alt tarâm. Atunci arta se îndeparteaza de viata? E mai îndepartata de viata. Nu, viata are sens în masura în care tine piept artei. Se pare ca ceea ce e vulgar în viata dispare prin arta. Cel putin când eram prin liceu si ma simteam totodata îngrozitor de nefericit - asa simteam. Mama ne mai ducea si acum, pe mine si pe sora-mea Doina, la nana Jenica, când avea treaba, iar tata era plecat si el mai mereu. Mda, mereu grabita, preocupata, mama ne ducea în continuare la nana pentru câteva zile. Stateam cu Felicia, si inventa aproape mereu jocuri pentru Doina, care acum era o codana poznasa. Ca si Felicia. Si aveau la dispozitie o casa plina de jucarii. Eu le evitam pe cât puteam. Ca sa citez trei clasici ai literaturii române, prin ce har, dragalita Doamne, ma brodisem sui, hoinar, astfel ca aventura constiintei mele a pornit de atunci, în vizitele acelea la Palatul Braunstein. Nu la Palatul Culturii, nu la Casa Dosoftei sau la Muzeul Literaturii. La Palatul Braunstein - în apartamentul de sus, dinspre restaurantul Select. Mergeam la bucatarie în locuinta nanei, unde era acea ferestruica la care puteam ajunge ajutându-ma de un scaunel. De pe acea ferestruica vedeam marea valurita a acoperisurilor tabluite: când mai sus, când mai jos, când mai ruginite, când mai noi, când mai întunecate, când mai luminoase. Doar ploaia sau zapada le aducea oarecum la un numitor comun. Acoperisurile, stiam (o întrebasem pe mama), se opreau deasupra restaurantului Select. Nu îl vedeam, doar abia auzeam strigatele neîntelese ale clientilor oricât ma straduiam sa le înteleg. Vedeam doar un colt din piateta care se întindea în fata restaurantului (n-am stiut niciodata cum se cheama!) si rar câte un bot de masina. Mai vedeam si ulucile de deasupra restaurantului. Nu reuseam sa vad niciodata ceva din luxul care, banuiam, se întinde sub acele uluci. Trebuie sa fi fost un fel de arta pentru mine, o arta dintr-o lume a lui Fat-Frumos si a Ilenei Cosânzene. Caci ma ambitionam sa cred ca arta nu are nimic de-a face cu viata. Pe acel acoperis sau pe acele acoperisuri tabluite alandala îmi descopeream frati ciudati - hornurile. Erau singuri, ca si mine. Priveau lumea: de sus si din departare. Selectul era o himera pentru ele. Ca si pentru mine. Unele hornuri erau batrâne, cariate de tencuiala, îsi rânjeau dantura caramizilor plombate. Altele elegante, subtiratice, ridicându-se în înalturi. Stateau în grupuri de doua-trei, dar era si unul singur, un fel de turnulet în mijloc, cu acoperis la rândul sau si creneluri din piatra. Era ca stejarul de acasa, de la Turlui, din copilarie: singur pe deal, întancusat de barditele baietilor, dar semet deasupra Selectului. Aici zburau uguind porumbei, dar mai cu seama ciori. Am vazut o data si o bufnita. Dar ciorile, ah... Agresivitatea lor! De atunci m-am convins ca stolurile de ciori ne invadeaza viata... Acest turnulet asigura o plasmuire înalta, cu totul inexplicabila, datatoare de închipuiri. Poate ca asta era arta?! Îmi simteam inima batând, admirând acel turn-horn, iar eu ma simteam un fel de Papuc Hogea Hogegarul lânga aceste hogeauri - e drept, cu obielele si atele necurgând dupa mine. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
