Democratia veritabila reprezinta un mecanism de gestionare a puterii, astfel încât aceasta sa nu devina intruziva, sa nu atace drepturile fundamentale ale persoanei, spatiul individual inviolabil. Ea este un instrument acceptabil de reglare a raporturilor sociale în masura în care permite protejarea libertatii personale a guvernatilor. Democratia trebuie sa garanteze, în spatiul universitar, aplicarea unui principiu descoperit cu eforturi colosale de civilizatia europeana, cel a unui raport foarte subtil între autoritate si libertate: autoritate exercitata cu temperanta, deoarece cooperarea voluntara nu functioneaza întotdeauna, ceea ce atrage o doza minimala de coercitie; libertate, exercitata cu fata spre adevar, fiindca, în absenta acestor doua valori, nimic virtuos si veridic nu se poate naste. Iluzia lui Platon si democratia universitara În sens strict, Universitatea poate fi vazuta ca organizatia a carei misiune consta în transmiterea cunoasterii sau în iluminarea prin cuvânt. Ea este creata cu un rost, fiind pusa în slujba atingerii unui tel. Practic, existenta ei vizeaza îndeplinirea unui obiectiv nobil, or, dintr-o astfel de perspectiva, ea se vede nevoita sa utilizeze instrumente. Într-un anume sens, organizatia impune o alocare deliberata de resurse limitate, în vederea atingerii finalitatii prestabilite prin actul ei fondator. Într-o lume cu fiinte imperfecte, ca a noastra, în care interesele individuale tind sa prevaleze, actiunea conjugata a unui anumit numar de oameni, în vederea atingerii telului comun al organizatiei din care fac parte, poate întâmpina rezistente semnificative, deoarece logica institutionala a binelui comun si cea individuala a binelui exclusiv propriu intra uneori în conflict. Din pacate, istoria ne-o dovedeste, exercitiul neîngradit al puterii (ce deturneaza logica binelui comun) reprezinta cea mai periculoasa amenintare la adresa libertatii individuale. Acesta este motivul pentru care, de-a lungul timpului, principala preocupare a „filosofilor lucrurilor pamântesti” (expresie folosita de Heilbroner cu referire la economisti, desi, în mod evident, ea poate fi aplicata fara rezerve tuturor celor interesati de stiintele sociale) a fost legata de natura puterii si de gestionarea ei adecvata. Platon s-a straduit sa rezolve problema, încercând sa-i descopere pe cei îndreptatiti s-o utilizeze. De aceea, cetatea lui, pretins ideala, ordonata ierarhic, „vertical”, nu „orizontal”, are în frunte un rege-filosof cu descendenta divina directa, a carui legitimitate în exercitarea puterii se afla în afara oricarui dubiu. Curgându-i prin vene sânge albastru de zeu, el, simbolul perfectiunii, nu va folosi puterea altfel decât cu întelepciune, chibzuinta si în vederea atingerii unor teluri bune prin definitie. Platon, aidoma multor alti filosofi ce i-au succedat, si-a pus problema naturii si legitimitatii exercitarii puterii, nu si a limitelor utilizarii ei. Asa a aparut modelul despotului sau tiranului luminat, una din marile iluzii ale umanitatii, remanenta, din nefericire, inclusiv în universitatile românesti, fondata pe conceptia infantila conform careia, printre pamânteni, exista insi „superiori” sau „alesi” sa conduca. Autorul Republicii refuza sa creada ca oamenii sunt egali din punct de vedere moral, adica, în fata divinitatii, ca nu exista pamântean perfect, ca toti indivizii poarta amprenta imperfectiunii, a potentialelor slabiciuni. Or, daca acceptam ca lumea mundana constituie adapostul fiintelor imperfecte, adica, al oamenilor, ne vedem nevoiti sa admitem un principiu formulat cu insubstituibila claritate dementorul lui Tocqueville (Guizot), conform caruia „orice putere umana poarta în ea însasi un viciu natural, un principiu de slabiciune si de abuz, caruia trebuie sa i se puna o limita”. Vechii atenieni, contemporanii lui Platon, au sesizat incompatibilitatea dintre natura umana imperfecta, dar, totusi, perfectibila, si exercitarea monolitica a coercitiei, motiv pentru care au luat puterea din mâinile tiranului pretins luminat si au asezat-o în mâinile poporului, considerând ca acesta nu o va folosi împotriva lui însusi, asadar, ca abuzurile tiraniei vor fi evitate prin schimbarea celui îndreptatit s-o exercite, prin democratie. Evident, vreme de doua milenii si jumatate, oamenii s-au straduit sa îmbunatateasca mecanismele de utilizare a puterii, spre exemplu, fragmentând-o în „felii” si atribuind exercitarea acestora unor structuri diferite, care, tind sa se limiteze reciproc, prin ceea ce Montesquieu numeste l'équilibre des pouvoirs sau balance des pouvoirs. Nici Montesquieu, nici Popper nu acorda o importanta capitala naturii sau sursei puterii, ci limitelor exercitarii ei, considerând ca între marimea puterii si libertatea personala exista o relatie de inversa proportionalitate. Totusi, în ultimele doua-trei veacuri, toate dezbaterile serioase legate de functionarea sistemelor politice, în fapt, sisteme de gestionare a puterii, au loc plecând de la premise democratice, nu neaparat în sensul legitimitatii indubitabile a numarului sau a majoritatii populare, cât în acela al respingerii ex ante a puterii concentrate, monolitice. De-a lungul istoriei, experienta a aratat necesitatea stringenta de limitare prin mandat a exercitarii puterii, adica, nu doar a obiectivelor ce pot fi atinse cu ajutorul ei, ci si a duratei de exercitare a prerogativelor (limitarea numarului de mandate). Considerentele de mai sus privesc, într-o masura destul de mare, inclusiv lumea universitara. Asadar, toate discutiile legate de organizarea vietii din Alma Mater trebuie demarate plecând de la premisa ca, indiferent cum am privi lucrurile, viata academica moderna trebuie sa aiba baze realmente democratice. Despotul luminat, bun si ferit de ispita pacatului în exercitarea puterii, nu exista nici macar în lumea selecta a amfiteatrelor, deoarece puterea, pe lânga defectul sesizat de Guizot prin citatul sus-mentionat, prezinta uriasul inconvenient de a corupe, dupa cum bine spune lordul Acton. A acorda multa putere cuiva, mai ales, vreme îndelungata (indiferent sub ce pretext, legal sau moral), înseamna a crea pericolul iminent al coruperii, al pervertirii persoanei în cauza, indiferent de virtutile ei. De aceea, pe lânga separarea obligatorie între organismul deliberativ (Senat) si cel executiv (întruchipat, în ultima instanta, de rector), este imperios necesara existenta unui echilibru al puterii, care trebuie sa ajunga nu doar în posesia consiliilor profesorale ale facultatilor si „guvernelor locale” (decanate), ci, într-o anumita masura, în posesia fiecarui membru al comunitatii academice (profesori, cercetatori, studenti). Mai mult decât atât, un sistem universitar eficient de gestionare a puterii trebuie sa acorde importanta primordiala organismelor deliberative (Senat, consilii, adunari generale ale departamentelor), deoarece acolo se afla reflectia, gândirea asezata, nu actiunea (al carei sediu se afla în organismele executive); or, ceea ce face cu adevarat rau nu este puterea legitimatoare a comunitatii academice, ci puterea activa, aflata în miscare, încredintata organismelor executive, care, pentru a rezolva probleme (reale sau închipuite), poate gasi necesar sa utilizeze expediente „negândite”, lipsite de legitimitatea explicita a puterii deliberative. Or, abuzul si coruptia survin întotdeauna prin actiune, nu prin simplul act al reflectiei. Raul, coruptia sunt apanajul puterii executive, cea care detine mijloacele financiare si decizionale „rapide” de partea sa. Organismele deliberative sunt cele îndreptatite sa tina în haturi tendinta naturala a puterii executive de a-si extinde sfera de actiune si de a-si depasi limitele de competenta. O viata universitara sanatoasa implica nu doar o separare între Senat si consilii, pe de o parte, între rectorat si decanate, pe de alta parte, ci si o larga autonomie acordata facultatilor în raport cu puterea executiva centrala. Pericolul utilizarii discretionare a puterii poate fi evitat, în universitati, nu doar prin separarea deliberativ-executiv, ci si prin limitarea puterii executive (cea mai periculoasa, cea mai nelinistita), gratie conjugarii fericite a eforturilor departamentelor, consiliilor facultatilor si Senatului, concomitent cu reorientarea benefica a decanilor catre comunitatile academice din care ei provin, iar nu exclusiv spre rectorul de a carui numire depind. Posibilele abuzuri de putere ale rectoratului pot fi limitate prin reafirmarea rolului Senatului, care nu trebuie sa fie doar un organism colectiv ce voteaza necritic toate propunerile conducerii executive, dar si prin echilibrarea puterii executive a decanilor de catre puterea deliberativa a consiliilor profesorale. Or, aceste lucruri transforma universitatea într-o organizatie cât mai „orizontalizata”, descentralizata, democratizata; ea devine o multitudine de centre de luare a deciziilor, în detrimentul unei structuri puternic „verticalizate”, centralizate. Or, acest lucru limiteaza impactul deciziilor gresite luate „sus” sau „la centru”, de rector, limiteaza concentrarea beneficiilor puterii, favoritismele, nepotismul, clientelismul, pune piedici autoritarismului. Prin separatia si echilibrul reciproc al puterilor într-o Universitate, exercitarea ei policentrica, prin alegeri periodice, în care oameni cu bune intentii si parcurs academic impecabil solicita calitatea de reprezentanti, prin limitarea numarului de mandate în exercitarea puterii executive, democratia universitara deschide cale unei vieti bazate pe un principiu esential al Revolutiei franceze, une carrière ouverte aux talents. Sau, în termeni moderni, pe meritocratie. Din acest punct de vedere, ea se deosebeste de sistemul de management al puterii propus de Platon, bazat pe presupuse superioritati înnascute ale anumitor oameni, pe baze ereditare. Oamenii nu se nasc, pur si simplu, pentru a conduce sau a se lasa condusi. Doar meritele personale, nu cele legate de apartenenta la o familie, o casta sau un clan sunt cele ce îndreptatesc un universitar sa participe, într-o masura mai mare sau mai mica, la orânduirea treburilor din propria institutie. Nu esti chemat sa deliberezi sau sa conduci pentru ca esti fiica sau fiul cuiva aflat temporar în functie, ci pentru ca ai dovedit, prin educatie si rezultate, ca poti exercita puterea fara a te lasa corupt si fara a urmari interesele proprii! Excelenta se dobândeste prin efort personal, nu se transmite genetic, prin sângele clanului. Rolul alegerilor periodice, atunci când sunt schimbati titularii exercitarii temporare a puterii, consta tocmai în descoperirea excelentei din fiecare membru al comunitatii academice, care nu este niciodata prestabilita. În fapt, aceasta poate fi considerata marea virtute a democratiei universitare, aceea de a putea scoate la suprafata si de a pune la cârma talentul, valoarea. Faptul ca esti fiul unui profesor doct, talentat sau al unui decan competent nu te face automat doct, talentat si pregatit sa conduci. Virtutea democratiei universitare nu consta în avantajul numarului, desi, la drept vorbind, exista si ceva de genul întelepciunii multimilor, ci mai ales în cel al descoperirii si fructificarii excelentei cladite prin efort, în timp, nu al celei presupuse a exista prin descendenta familiala sau de gasca. În fapt, menirea democratiei universitare consta în asezarea puterii în mâinile celor demni, dupa cum bine remarca acelasi Guizot. Puterea, coercitia, forta reprezinta un rau prin definitie, însa, în anumite situatii, nu ne putem lipsi de utilizarea ei, spre exemplu, atunci când vrem sa impunem respectarea universala a regulilor. Asadar, când facem referire la ea, nu trebuie sa avem în minte criterii tehnice, precum eficienta, sau filosofice, precum binele comun. Folosim puterea nu pentru ca ea este imanent buna, ci atunci când dorim sa împiedicam producerea unui rau. Prin urmare, exercitarea puterii nu reprezinta o virtute în sine, dupa cum nu conduce la cine stie ce valori înalte. Însa puterea trebuie exercitata cu demnitate, cu moderatie si bun-simt. Or, alegerile si schimbarea celor alesi s-o exercite permit descoperirea celor demni, a „superioritatilor legitime”, adica, a celor convinsi, printre altele, de pericolul abuzului de putere, de capacitatea de corupere a puterii, de utilizarea ei în scopuri strict personale sau în slujba „intereselor sinistre” (J.S. Mill). Esti un utilizator demn al puterii nu atât pentru ca o folosesti pentru a face ceva anume, adica, în sens „pozitiv”, ci, mai curând, atunci când, folosind-o, eviti aparitia unui rau sau ajuti la înlaturarea unuia existent, adica, în sens „negativ”. Cu alte cuvinte, virtutea democratiei universitare consta în a-i împiedica pe cei rai sa ajunga sau sa ramâna în frunte, ca sa folosim titlul dat de Hayek unui capitol din Drumul catre servitute. Or, demni sunt doar cei ce exercita puterea prin respectarea libertatii guvernatilor. Democratia veritabila reprezinta un mecanism de gestionare a puterii, astfel încât aceasta sa nu devina intruziva, sa nu atace drepturile fundamentale ale persoanei, spatiul individual inviolabil. Ea este un instrument acceptabil de reglare a raporturilor sociale în masura în care permite protejarea libertatii personale a guvernatilor. Democratia trebuie sa garanteze, în spatiul universitar, aplicarea unui principiu descoperit cu eforturi colosale de civilizatia europeana, cel a unui raport foarte subtil între autoritate si libertate: autoritate exercitata cu temperanta, deoarece cooperarea voluntara nu functioneaza întotdeauna, ceea ce atrage o doza minimala de coercitie; libertate, exercitata cu fata spre adevar, fiindca, în absenta acestor doua valori, nimic virtuos si veridic nu se poate naste. Evident, democratia nu reprezinta un sistem perfect de gestionare a puterii. În fata unui Pilat impasibil, pragmatic pâna la cinism, si pus sa aleaga între Iisus si Barabas, poporul a decis crucificarea celui trimis sa spele pacatele lumii. Însa alegerile periodice si libere dau acestuia posibilitatea de a sesiza greseala si de a-si corecta propriile erori. Drumul catre adevar nu-i niciodata simplu. Totusi, doar oamenii ce-l lumineaza cu opaitul libertatii pot spera sa ajunga la destinatie. Per libertatem ad veritatem. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
