Într-o tacere asurzitoare, a trecut complet neobservata aniversarea celor o suta de ani de la nasterea ultimului Suveran al României. Între timp, s-a fâsâit si cel mai mare miracol postdecembrist - transformarea haimanalelor securiste ale anilor 90 din detractori mizerabili ai monarhiei, în propagandisti excitati care-si smulgeau parul din cap si îmbalosau catafalcul regal cu elogiile lor false, în urma cu patru ani. Dar de asta exista arhivisti: sa ne ajute sa nu uitam! Serviciul D (dezinformare) al securitatii a fost una dintre cele mai active parti a fostei politii politice în anii 90 si toata reteaua de agenti de influenta, zvoneri si provocatori a fost generos retribuita si pusa la treaba sub comanda neînduratoare a lui Voican-Voiculescu. Ei au continuat dupa revolutia din 1989 sa dezvolte, în favoarea noii puteri, masinaria de manipulare a istoriei si de denigrare a Regelui Mihai I pentru care fusesera antrenati. Amplificarea pâna la isterie a minciunilor clasice ale comunistilor a fost primul pas (decoratia lui Stalin sau trenul cu aur si tablouri, bunaoara, care avea ca singura referinta reala garnitura de tren cu mobile, lucruri personale - între care, fireste, bijuteriile si tablourile cumparate din banii proprii - negociate de Carol al II-lea cu Antonescu atunci cînd a plecat în exil, în 1940); au urmat rastalmacirile odioase si calomnia groasa (în care au excelat canalii de presa care erau autorii gretoaselor ode la adresa fostilor dictatori) ordonate de Iliescu imediat ce s-a profilat posibilitatea ca Maiestatile Lor sa revina acasa. Apoi acest demers grosier (de huliganismul cu care au fost expulzati sau, mai apoi, opriti sa intre în tara am mai amintit) a fost dublat de manipulari pe paliere mai subtile. Fostii istorici de serviciu ai dictaturii au devenit acum aparatorii autointitulatului „maresal” Antonescu si antimonarhisti declarati. Daca numele adevaratului rege era acoperit cu cele mai imunde epitete, bastardul regal (folosesc acest termen în sensul regulilor Casei Regale, singurele aplicabile, si nu urmaresc nici un efect peiorativ) este rapid contactat (racolat?) si folosit activ în campania de erodare a credibilitatii Maiestatii Sale. Militieni cu ceafa groasa, care abia descoperisera libertatea sudalmei la adresa regelui se pliaza ascultatori din sale, apelându-l mieros pe domnul Lambrino nici mai mult nici mai putin decât „printul Paul de România” respectând obsecvios hilara hotarâre a tribunalului de la Slobozia care îi atribuia, în plin avânt republican iliescian, dreptul de a folosi acest titlu calp. (Doar o mentiune în cazul domnului Lambrino, acest „Bercea Mondialu” al Casei Regale de grija caruia nu putea dormi Traian Basescu, ex-presedintele republicii, si el cu istoria învatata la Scoala de la Baneasa. Domnul în cauza este mostenitorul fiului nelegitim al regelui Carol al II-lea, cel facut cu Zizi Lambrino, si în chestiunea drepturilor civile pe care i le-ar putea recunoaste justitia nu am a face niciun comentariu. În ceea ce priveste includerea sa în Casa Regala a României, justitia civila este nula, aceasta putere fiind doar la îndemâna Suveranului.) Au urmat apoi, în discursul public controlat de televiziunea lui Iliescu (ProTV-ul a aparut abia în 1996), singura care avea permisiunea de a forma electoratul, o abundenta de „printi” si „regi”. Printul Sturza, care se visa un fel de „conte de Marenches” al spionajului românesc nu s-a plimbat degeaba cu elicopterele lui Magureanu: castele, sute de hectare si 80- din suprafata împadurita a judetului Neamt i-au fost prompt retrocedate cu mult înainte ca domnul Iorgulescu, vremelnic ministru al culturii, sa încerce si el o schema financiara (esuata) cu castelul Bran. Au început apoi sa tina prima pagina „regii” si „împaratii” tiganilor urmati de „regele Hagi” si de o pletora de personaje publice (regina R&B-ului, printesa Caragea etc.) mai mult sau mai putin onorabile gratulate cu un apelativ folosit cu precadere în scopul de a eroda si discredita Casa Regala si abia apoi, poate, în unele cazuri, de a marca exceptionalitatea. Acestei campanii insidioase i s-a alaturat si o parte a intelectualitatii publice care dupa voluptatea si vioiciunea afirmarii unui discurs anti-comunist atunci când, finalmente, „se daduse voie de la politie” se descoperea acum visceral antiregalista. Regele le era acestor bonjuristi dâmboviteni „antipatic”, nu avea, draga, „discursul ala electrizant al lui Ceausescu din balcon, în 68, când am fost în centrul atentiei” (în urma caruia anticomunisti faimosi s-au înghesuit sa ceara carnete de partid si „arme la Uniunea Scriitorilor sa se bata cu rusii”); pe scurt, regele „nu era cool”, nu era postmodern, fiind vetust si, mai presus de orice, nici nu a avut nevoie de osanale. Iar razbunarea menestrelilor refuzati a fost chiar mai crunta decât aceea a activistilor de partid comunist. Multi dintre fostii detractori, indiferent de susa lor sociala sau culturala, au suferit în ultimii ani de viata ai regelui o adevarata convertire. Bascaliosi neiubitori de monarhi, republicani convinsi si atoatestiutori, au devenit, ca prin minune, bocitoare de neoprit la catafalcul Suveranului. La fel ca si în cazul lui Corneliu Coposu, agresat fizic si verbal, umplut de scârna în timpul vietii, dar elogiat calp si bombastic pe drumul spre cimitir, regelui Mihai I i s-a descoperit postum maretia. A fost în sine un spectacol amutitor: armate de latrai securisti, spalati pe creier si agresivi facând, la ordin, stânga-mprejur, gata sa aclame un personaj istoric pe care pâna mai ieri îl detestau. Ce a putut determina aceasta uluitoare „cale a Damascului” la niste trupeti ideologici în general imuni la bun simt si aleasa masura? Cum se explica oare baleiajul acesta halucinant de la o extrema la cealalta? Am vazut în spatiul mediatic, rostogolita pe diverse canale, ideea subtila ca Iliescu a negociat un compromis rezonabil cu Maiestatea Sa atunci când monarhia nu mai reprezenta o amenintare. Adica în ultimul sau mandat, dupa ce Casa Regala, culmea, se întarise prin casatoria A.S.R. Principesa Margareta cu Radu Duda, caruia i s-a acordat ulterior (în 2005) si titlul de Principe al României, în calitatea sa de print consort. Principesa a primit în 1997, ca dar de nunta, titlul de Custode al Coroanei ca o garantie de succesiune la conducerea Casei Regale, iar în 2007, la sase decenii de la abdicare, i s-a oferit simbolic, chiar încalcându-se prevederile Constitutiei din 1923, cea care stabileau statutul Casei Regale si care invederau necesitatea aplicarii legii salice, succesiunea la tron, daca va fi vreodata cazul. În mod paradoxal, în 2001, Ion Iliescu îl desemneaza pe Octav Cozmânca, binecunoscut „regalist”, sa dea unda verde retrocedarilor pentru Casa Regala (încheiate prin hotarâri judecatoresti abia în 2007), iar mai apoi, minune dumnezeiasca, am vazut adoptata, în regim de urgenta, o lege pentru finantarea din bani publici a mostenitorilor Casei Regale data de un guvern republican magnanim. Poate ca doar sanctificarea Regelui Mihai, ceruta intempestiv, în 2017, în zilele de doliu national de diversi oameni ai muncii, ne-ar fi putut demonstra caracterul magic, ezoteric si transcendent, al amintitelor piruete morale si legale care ne-au lasat cu gura cascata pe toti, monarhisti si republicani deopotriva, resorturile adânci, bine ascunse, ale acestor decizii generoase ramânând, cum ar spune Eminescu, „o enigma nesplicata”. E, poate, o victorie peste timp împotriva detractorilor sai de ieri si de alaltaieri a unui om de o distinctie, de o demnitate si de o curatenie morala cu adevarat singulare în lumea noastra, un triumf târziu asupra unui destin regal zbuciumat, marcat de nenoroc si de piedici insurmontabile, demn de o tragedie a lui Sofocle. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
