M-am trezit în crucea noptii auzind cucuvele la biserica din apropiere. Am iesit aproape dezbracat afara ca sa le aud mai bine. Nu erau. Mi se nazarise, visasem. Nu mai sunt de multi ani cucuvele la biserica. Au fost alungate. Cica fac a rau, plus ca „spurca” clopotnita. Oare unde stau cucuvelele acum? Ele nu se pot ascunde în paradisuri fiscale, nici macar, saracele, nu se pot duce la munca în Spania sau Italia. Da, visasem. M-am ticnit. Însa mi-am amintit de cristiacul, asa se zice pe la noi, nea Petrica, cel care aprindea lumânarile, matura biserica, si istoria lui cu cucuvelele care veneau în turla bisericii. Cum de-o uitasem?! Da, uit... Uitam... Ceata se apropie alburie de fereastra. Ora 4 noaptea. Sentimentul ca sunt singur pe lume si lumea e undeva departe. Si, totusi, parca aproape. Presimtirea unor adevaruri esentiale ma atinge sub cerul posomorât... Povestile de altadata... Dar geaba-s povestile si lumea de altadata... Geaba-i luna, geaba-s stele/ Daca nu-s mândrele mele/ Care m-am iubit cu ele... Le uitam, cum uitam ce-am iubit, ce-am câstigat, ce-am pierdut... Geaba-i sat, daca n-are biserica, clopote si toaca - sa se auda Adevarul în lume. Geaba-i oratorie, democratie, daca nu-i papica si salarii, badie. Geaba-i duh si judecata, când nu merg mâna în mâna, sunt osebite ca pârtul de râgâit. Geaba avem dureri vesele, suparari voioase, geaba trancanim politicale toata ziulica si tacem ca balega-n iarba atunci când nu trebuie, când hotia si minciuna ne înconjoara, când „sarea ne cuprinde”, cum spune la Cartea Sfânta. Geaba avem computer, wi-fi sau router wireles, daca nu mai stim ce e o plimbare, nu traim cu sentimente, fiindca stam ca huhurezii toata ziulica cu ochii holbati în televizorul ca aspiratorul, nu ne mai vedem fiii si nepotii plecati prin frantii si italii. Geaba-i presa gata sa se încarce cu mizeria depravata a timpurilor, care se agata ca o plosnita pe un cadavru. Degeaba am scapat de comunism, daca neocomunismul mondial ne cuprinde ca un milion de plosnite, se afla în criza, în crizele, care scurteaza toate: zilele de vacanta, bugetul, termenele bancilor, sexul (hai repede, ca ma doare capul). Înainte parca totul era mai aproximativ si imprecis, mai plin de mistere. Si mai frumos. Or poate vârsta m-a facut un dezabuzat?! Voi fi fiind eu un babalâc negativist... Dar asa mi se pare. Acum s-a terminat cu misterele, cu cucuvelele întunericului. Totul e sub lumina: parcurile de distractii, castelul Bran reconstituit si luminat intens, vitrinele, uriasele torturile festive aniversare (oh, atâtea sarbatori, aniversari si festivitati!), decorurile din rasini sintetice, actorii anonimi agitându-se în costume de epoca, vedetele dezbracatele, tot mai dezbracatele, zâmbind tâmp. Gata, fiti fericiti! Dar geaba. Nu mai avem cucuvaie vaie cu glas cobitor, cu alternative. Doar „body building”! Concentrati-va asupra corpului, asupra muschilor si respiratiei, concentrati-va asupra trupului, asupra hoitului numit trup. Dati-o naibii de minte. Au altii grija de ea. Nu mai avem alternative negative la democratie, la cuplu, la drepturile omului, la familie, la comunicare, la prelevarile si vaccinurile acusi obligatorii, la solidaritate, la pace. Îndoiala e catalogata drept boala. Ironia s-a chircit de tot, huo cu ironicii. „Amantes, amentes”, cum spunea Plaut, adica „îndragostitii nebuni” nu-si mai au rostul pe lumea asta. Romeo si Julieta nu mai mor în final. Se despart ca si Costica si Marioara. În general, nu mai patrundem în propriile noastre strafunduri. Freud e depasit. Asta e sentimentul. Geaba lumea întreaga cu predispozitia ei uriasa de a-si manifesta nemultumirea de tot si de toate. Cu toate ca negationistilor, nemultumitilor de tot si de toate nu le trecea prin cap sa renunte la campania lor de vorbe inutile, de fapt. Bineînteles ca povestea-i departe de a fi încheiata. Geaba povestea mea poate nu va cade bine, va cade ca un vaccin, al nu stiu câtelea, o pandemie, a nu stiu câta (ca, nu sperati, vor tot fi, fratioare! pâna ne vom obisnui ca porcul cu tarâtele). Nici moartea mea sau a ta nu-i pune capat. E vesnica. „Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi”, cum gândeste Cezarul din poemul eminescian. Plutesc si eu, ca si voi toti, ca un fir de praf între lumina si întuneric, ca un horcait între râsete si lacrimi. Ca o cucuvea care se învârte bezmetica în jurul unei turle inexistente. E ora 4 si ceva din noapte. Am terminat articolul si ma ridic din pat sa-l rescriu pe computer. Ceata îmi bate la fereastra. Si, cum spuneam, ma apuca acel sentiment ca sunt singur pe lume, iar lumea e departe, tot mai departe. Si, totusi, parca aproape, te apasa cu rasuflarea ei cetoasa. Si am presimtirea unor adevaruri esentiale prin ceata alburie. Degetele lor cotrobaitoare si totusi delicate îmi mângâie sufletul. Geaba-i luna, geaba stele./app/ Rasai, luna, duce-te-ai/ Lumina sa nu mai ai. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
