Vicarul din Wakefield (1766) reprezinta însa un text scris cu vizibila placere, dintr-o singura miscare de condei. Suntem, fara îndoiala, în fata unui „roman sentimental”, dar un „roman sentimental” cu excelente inovatii narative, cu subtext etic de cea mai buna calitate si - poate lucrul cel mai important - cu tipologii notabile. Reluarea traducerii singurului roman scris de Oliver Goldsmith, The Vicar of Wakefield/ Vicarul din Wakefield (o traducere foarte buna, facuta de Paul B. Marian), din BPT-ul Minervei (1979), de catre Editura Allfa (Alfa ALL), în urma cu câtiva ani, mi se pare o întreprindere culturala inspirata. Prea putin cunoscuta la noi (chiar în lumea intelectuala selecta), aceasta carte (nespectaculoasa ca dimensiuni) a reprezentat piatra de fundament a epicului englez modern si, prin iradiere, a celui european. Câtiva dintre marii romancieri britanici ai secolului al XIX-lea au recunoscut deschis rolul jucat de naratiunea reverendului Charles Primrose în formarea lor estetica. Oliver Goldsmith, probabil, nu a intuit niciodata, pe parcursul vietii sale (1730-1774), imensa influenta artistica pe care avea sa o exercite, sistematic, deceniu dupa deceniu, asupra generatiilor ulterioare de scriitori. A scris destul de putin si eterogen (poezie, proza, drama, eseu). Între operele sale, se disting balada din 1765, The Hermit/ Pustnicul (cântata de personajul Burchell chiar în capitolul al optulea din Vicarul ...), unde inima tânarului Edwin (tradat în dragoste si devenit eremit) este recâstigata de iubita Angelina dupa tribulatii si experimente initiatice, si culegerea de scrisori-eseu, din 1760, The Citizen of the World/ Cetateanul lumii, comparata de istorici, justificat, cu Scrisorile persane ale lui Montesqieu (daca la iluministul francez, autorul misivelor moralizatoare era un intelectual persan descins la Paris, la Goldsmith, analistul epistolar e un chinez calator prin Londra). În plus, prozatorul nu a lasat oricum impresia de a fi fost hotarât sa duca mari proiecte la bun sfârsit. Nu si-a terminat nici studiile (de Drept si Teologie) si, în plus, a ramas faimos în epoca pentru decizia de a emigra în America, decizie abandonata mai apoi, întrucât a pierdut... vaporul. Vicarul din Wakefield (1766) reprezinta însa un text scris cu vizibila placere, dintr-o singura miscare de condei. Suntem, fara îndoiala, în fata unui „roman sentimental”, dar un „roman sentimental” cu excelente inovatii narative, cu subtext etic de cea mai buna calitate si - poate lucrul cel mai important - cu tipologii notabile. Povestea reverendului Primrose (postura lui de narator principal e articulata, avant la lettre, dupa rigori epice moderne) este aceea a unui Iov britanic, educat teologic si filosofic. Aidoma prototipului biblic, el îsi vede propriul paradis terestru ruinându-se apocaliptic. Nu renunta totusi la încrederea funciara în atotcuprinderea întelepciunii divine si în natura esential buna a omului. Initial, pierde averea, fiind obligat sa accepte cele doua consecinte nedrepte ale evenimentului: ratarea mariajului de catre fiul cel mare, George, cu (frumoasa si bogata) Arabella Wilmont si mutarea întregii familii (compusa, pe lânga Primrose, din sotia Deborah si nu mai putin de sase copii), cu chirie, la o parohie mica, de pe mosia unui nobil afemeiat, domnul Thornhill. Clanul se împrieteneste cu domnul Burchell care o salveaza de la înec pe Sophia - una dintre fiicele vicarului. Familia e frecventata însa si de lordul Thornhill care, inevitabil, o seduce pe Olivia (o alta fiica) doar pentru a o abandona mai târziu. Casa familiei arde pâna în temelii, iar maleficul domn Thornhill îsi cere, nemilos, plata chiriei, aruncându-l pe Primrose în închisoare. Cruda soarta este, în cele din urma, întoarsa favorabil de domnul Burchell care, în final, se dovedeste a fi Sir William Thornhill (unchiul afemeiatului), adevaratul proprietar al mosiei si membru important al Parlamentului. Vinovatii sunt pedepsiti, iar cei buni rasplatiti. Chiar daca se simte aici clasicul deus ex machina, sa nu neglijam faptul ca tipologiile romanului ramân puternice, personajele pastrându-si, pe deplin, autenticitatea. Rezilienta, iata un concept din ce în ce mai greu de acceptat de omul modern, tot mai putin rezonant cu mentalitarul supravietuitor al marilor clasici! Acest roman trebuie citit, cu precadere de catre tinerii de astazi. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
