Adun sub acest generic, pe lânga comentarii de pen/ultima ora, însemnari diverse, îndeosebi din vacantele petrecute (ultima, în urma cu cinci ani) la Vatra Dornei, Gura Humorului, Tîrgu Neamt, precum si secvente din pagini de jurnal, din dialoguri internautice. Ramase-n entropicul spatiu virtual, nu cred sa mai aiba cineva rabdarea de-a le coagula, de-a le descifra. Nu c-ar fi mare paguba, totusi, ele dau sama de-o postata a felului meu de-a fi, mai putin - sau deloc - cunoscuta. Haina grea - ca sa nu zic boala - optzecismul. N-am râvnit, nici n-am crezut ca voi atinge aceasta vârsta. Pe care o port când pe fata, când pe dos. Mai degraba pe dos, c-am devenit mai firoscos, mai artagos si mai neputincios decum ma stiam. Am ajuns, adica, aproape la fel de vulnerabil ca-n urma cu 79 de ani, când m-a dibuit virusul poliomelitei. „Astazi si-un fir de iarba ma doboara.” (20. 01.2022) *** Cu ce mai facem focul?!? Fratilor, surorilor, cumnatilor, stra/nepotilor, e groasa rau! Nelinistitii cercetatori de la Universitatea din Sheffield, dupa un experiment pe propria piele, au demonstrat cât de nocive sunt sobele cu lemne pentru sanatate. I-auziti ici-asa: „Sobele care functioneaza cu lemne elibereaza în aer particule nocive si cresc foarte mult nivelul de poluare în locuinte (...) Pe timpul functionarii sobelor, în timpul studiului, nivelul particulelor periculoase pentru sanatate înregistrate în aer a ajuns la un minim de 27 si un maxim de 195 micrograme pe metru cub de aer. Limita admisa de Organizatia Mondiala a Sanatatii este de 25 de micrograme pe parcursul a 24 de ore. (...)” (Sursa: HotNews). Si noi, ba chiar si britanicii, din mosi-stramosi am abuzat, inconstienti, de focul cu lemne, crezându-l mai putin nociv decât cel cu mangal, cu tizic/tezic (mai stie cineva ce-i acela?) sau cu ciucalai. Ce sa mai spun de focul cu bete de rasarita, cu strujeni/coceni sau chiar cu paie? Care ardeau repede-repede (de asta se si spune: „e un foc de paie”) si trebuia sa dai mereu „la val” ca sa nu iasa ma(ma)liga cu boturi... Cu de-alde astea m-am încaldurit si-am crescut. Bine, nu zic de mine, care „am schimbat sapa-n condei si brazda-n calimara” (Arghezi), altfel zis, soba si cupt(i)orasul de-acasa cu calu de fier de la oras... Dar, uite, frate-miu Costica si soata lui Geta îs pe cale de-a împlini, fiecare, opt decenii jumate, în mediul acela polua(n)t... din Iacobenii natali. Unde au facut/fac focul cu lemne (si cu alte cele pomenite mai sus). Tot asa, fratele Dorel sau sora Lenuta, stabiliti undeva în arealul banatean. Ce sa mai zic de nepotii ramasi la vatra satului? Pe care îl onoreaza prin toate faptuirile lor... În ceea ce ma priveste, am avut mereu fascinatia focului viu, a vetrei iluminate de nostalgii si iluzorii deveniri. Cum si scriam cândva: Sa facem focul, sa aducem lemne,/ sub stele sa cladim o piramida,/ nesemnalata, care sa însemne!/ fluture ros iesind din crisalida.// Aripa lui se stinge, se aprinde./app/ În palpitarea ei tu vezi un semn/ ca nu te mai iubeste, ca te minte/ cel ce cladeste lemn pe lemn pe lemn.// Cu dintii încercându-l tarie,/ lemnul curat la suflet si la trup,/ dintr-un copac pus în copilarie,/ sub paza blânda a unui câine-lup.// Fiare de frig tot vin de-a rostogolul./app/ Ar trebui s-avem un pumn de jar,/ sau sa turnam, din ce-a ramas, petrolul/ care mai tine viata în fanar.// Si fiecare-n sinea lui gândeste: câte nu am pe acest foc de pus!/ Iar focu-si scoate limbile, câineste,/ ne linge si se gudura, confuz./app// Mai facem focul? Mai aducem lemne?/ El arde de la sine, ne-ncetat./ Ce-nseamna, ce mai poate sa însemne/ focul intens, scazut, aglutinat?... („Focul”, din Nocturne, Junimea, 1975). (20. Dec. 2020) *** Un mesaj de la MRI. (...) Anul trecut, într-o vizita „de lucru” la Primarie, am intrat într-o toaleta, unde asteptau câtiva saci cu reviste si carti ce urmau a fi date la gunoi. Erau si numere din CRV acolo! Deasupra trona cartea mea de 700 pagini „Zece ani de foc”. Afla ca mi-am furat propria carte! MRI Raspuns si comentariu. Hi-ha-ha! Sa mai dai carti la autoritati! Nici eu n-am fost scutit de-asa ceva. Prin 84/85, cred, se tot tinea de mine un ins, fost boxer, cam desfigurat (riscurile meseriei!), pe care nu-l suportam si întrucât, mai de demult, îi facuse curte neveste-mii (când nu era nevasta mea, nici n-o cunosteam). Îmi povestise chiar ea, amuzându-ne, cum se-ntâmpla. Ei bine, insul (n-am stiut niciodata cum îl cheama), tot insista sa stam de vorba... dar eu ma faceam ca ploua. Pâna într-o zi, când ma ia din scurt: Domnu poet... eu am o carte a matale, cu-autograf... Nu-mi aminteam sa-i fi dat vreo carte cu dedicatie. Pai, zice, dedicatia nu-i pentru mine, ci-i pentru tovarasul (soptit) Z... Când a plecat din sediu (a fost... rotit), a aruncat la gunoi toate cartile primite... Eu eram pe-acolo si, pe unele, le-am recuperat. Inclusiv pe asta, a matale... Si mi-a aratat-o. Am luat cartea, am rafoit-o, am citit dedicatia... Si m-am simtit ca un bou. Acel Z... fusese vice la judet, oricum era/ parea mai spalatel, mai cultural... Fusesem la el în audienta, si-i dadusem volumul („Nocturne”), în speranta ca-mi va repartiza un apartament la un etaj accesibil mie, din motive locomotorii evidente. M-a asigurat ca nema problema... Si-am primit repartitie (în blocul unde locuiesc si-acum) la etajul V, care, de fapt însamna VI jumate, blocul având mezanin. Sa mai povestesc cum am urcat/ coborât cele 96 de trepte (am avut timp sa le numar) în iepoca de aur, când se oprea lumina si, evident, liftul? *** Ana Mâslea. Emotionanta aducere aminte, pe fb, provocata de d-l Dan Gradinaru, a poetei Ana Mâslea Am fost colegi la Radio Iasi, câtiva ani am împartit acelasi birou, la Sectia Culturala. Doldora, aceasta, de redactori titrati si talentati. De-ar fi sa-i amintesc doar pe cei care nu mai sunt: Aurel Butnaru (seful sectiei), Const. Scripca, Gheorghe Fartais, Ada Teodorescu-Fartais, Victor Leahu, Natalia Danaila-Brehnescu. Dar si cu, înca marturisitori, Costica Paiu, Gloria Lacatusu, Gabriela Câmpeanu, Camelia Savitescu, Constantin Coroiu. Între noi cei ce, la vremea aceea, mai publicam pe ici, pe colo, Ana Mâslea venea cu aura debutului editorial, si nu oriunde, ci în prestigioasa colectie „Luceafarul”, a editurii Tineretului. Si mai venea cu o (simbolica) confirmare de primire în cetatea literelor din partea deja legendarei Duduia Otilia (Cazimir, desigur), trecuta în analele Eternitatii cu doar doi ani mai devreme. Însa nu înainte de-a le îndruma/ corecta primii pasi (dupa propria-le marturisire) intempestivului Ioanid Romanescu, „agrestului” Ion Chiriac sau celui care va deveni „doctorul poetilor”, Ioan Hurjui. Ca sa nu mai spun de înainte-mergatorii lirici Florin Mihai Petrescu, Corneliu Sturzu si, de fapt primul pe lista orfe(er)ica, Horia Zilieru. Fructul apei s-a numit fructul dintâi al poetei Ana Mâslea. Dar si celelalte poeme-carti ale sale, indiferent cum fost-au botezate, sunt rodnicii în deplinatatea fiintarii, cu bucurii si împovarari sisifice. Cam singura, la Iasi, printre poeti, si singuratica de felul ei, Ana se arata a fi pe cât de empatica, pe atât de reticenta. Cine nu-i încântat, când i se aduc laude si devastat de reprosuri? Recunoasteri scrise sau orale privind altitudinea sa poetica, dar si prezenta... fizica, treceau repede în mâhnire, daca cinevasilea arunca vreo ironie, vreo nepotrivita aluzie. O carte a sa, Ziua dragostei, a fost (ca de obicei) empatic epigramata de bardul George Lesnea: „Ana Mâslea, cu temei,/ face dragoste într-una:/ Noaptea, dupa obicei,/ Însa ziua, totdeauna...”. Dar tot pe-atunci, un bard în devenire a emis niste rautati rimate, pe care nu le reproduc nici acum. De fapt, mai mereu Ana purta o mâhnire pe chip - si prematura ei trecere la cele vesnice mi-a deslusit, oarecum, sursa acelor întristari. (Continuarea în editia de mâine a Ziarului de Iasi) Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”
