Pâna sa ajung la liceu, nu-mi aduc aminte sa fi avut momente de efuziune înaintea începerii anului scolar. Vacantele scolare le petreceam la bunicii de la tara, în preajma animalelor din gospodarie, jucându-ma cu copiii din mahala. Am participat la toate muncile agricole, însotind-o pe bunica la CAP. Ne trezeam de dimineata, când roua înca nu se uscase. Pe tarla ne batea soarele-n cap si beam apa calda. Cel mai fain moment era atunci când prânzeam. Gospodinele asezau stergarele într-un loc umbros, scoteau din desaga turtele coapte pe plita si mamaliga, borsul cu bobi, nelipsita ceapa, chiselita din visine sau zarzare si alte bucate pe care le înfulecam cu pofta si voie buna. Simplitatea aceea era tonica, crea solidaritate. Seara, dupa ce se împrastia cireada de vaci, baietii formau câteva echipe si încingeau reprize de fotbal pe pajistea satului, pâna se întuneca. Fetele se jucau „de-a v-ati ascunselea”, „sotron”, „ratele si vânatorii”, „elasticul”, pâna la apusul soarelui. Verdeata, aerul curat, bucuria jocurilor cu copiii satului si cei veniti în vacanta la bunici erau ingredientele vacantelor perfecte din vremea copilariei mele. Cuvântul „plictiseala” pe care îl aud la generatia nativilor-digitali lipsea din vocabularul nostru. Bucuria zilelor din vacanta de vara se dilua pe masura ce se apropia noul an scolar. La începutul lui septembrie, bunicii ne suiau în autobuz, ghiftuiti, cu sarsanalele pline cu de-ale gurii si ne trimiteau acasa (la scoala). Si eu fac parte din generatia cu „cheia la gât”. Nu stiu cum era pentru altii, dar pentru mine singura bucurie prilejuita de începerea anului scolar era revederea cu prietenii din fata blocului si/ sau colegii de clasa. Pe maidanul si în parculetele dintre blocuri se prefigurau alte reuniuni, jocuri, meciuri de fotbal. Doar în clasele primare am mers însotit de parinti la deschiderea noului an scolar. În careul din fata scolii, tovarasa învatatoare ne aranja pe câteva rânduri, ne îndemna sa fim cuminti, sa ascultam ce spun oamenii cu functii din conducerea scolii si de la judet. Primeam manualele, le rasfoiam, ne uitam la poze, luam act de exigentele dascalilor, dupa care plecam acasa în grupuri formate din prietenii din cartier. Ajunsi în fata blocului, ne reuneam în alte grupuri mici, zabovind vreo ora-doua la povesti despre nazdravaniile din vacanta de vara. Spargeam gasca de prieteni pâna sa ajunga parintii de la munca. Acestia veneau de pe la fabricile unde lucrau în „schimburi”, ne convocau la o discutie despre scoala: sa ne bagam mintile-n cap, sa terminam cu prostiile (joaca), sa ne punem cu burta pe carte. Înainte de 1989, scoala era vazuta ca singurul „ascensor” socioprofesional, dascalii erau tratati cu toata consideratia, se încuraja învatatura. În scoala nu erau cazuri de abandon scolar. Sturlubaticii mai primeau si corectii fizice, fara sa existe reclamatii. Uneori, mult mai severe erau pedepsele aplicate de parinti. Astazi, toate acestea sunt sanctionate ca abuz împotriva copilului. În relatia elevi-profesori, ultimii aveau întotdeauna dreptate, iar parintii încuviintau aceasta abordare. În niciun caz nu convocau sedinte prin care sa solicite schimbarea vreunui profesor pe motiv ca este exigent. Îmi place democratia participativa, bazata pe consultarea tuturor partilor interesate, dar uneori sunt si persoane care abuzeaza de statutul lor socioprofesional fortând regulile scolii în interes propriu. Asa e la noi, încercam sa ne rezolvam/ salvam la nivel individual, dar ne prabusim la nivel societal. Printre putinele aspecte din perioada comunista pe care le apreciez este faptul ca scoala era incluziva, relativ echitabila, valorizata societal. Scoala româneasca de astazi este o institutie care reproduce profund inegalitatile sociale si economice. Daca parintii dispun de resurse financiare, materiale, relationale, copiii acceseaza scoli de prestigiu, cu profesori pregatiti si orientati spre performanta, urmeaza contra-cost programe extra-scolare (limbi straine, calculatoare, sport, muzica), beneficiaza de resurse educationale digitale (Internet, calculatoare performante, telefoane inteligente). Se faceau meditatii si înainte de 1989, în clasa a VIII-a pentru admiterea la liceu (treapta I), în clasa a X-a (treapta a II-a) si în clasa a XII-a (pentru admiterea la facultate). Poate ca cei din generatia mea îsi mai reamintesc de caietele studentesti cu comentarii literare care circulau pe „sub mâna”. Elevii care aveau parinti cu dare de mâna îsi permiteau sa se testeze/ mediteze inclusiv la profesorii universitari. În clasa eram cca. 30-40 de elevi. Astazi, în România, media este de 20 de copii la un cadru didactic/ învatator, fata de tarile din UE unde sunt în medie 14 copii la un cadru didactic. Conform Eurostat, tarile cu cel mai ridicat numar de elevi care revin unui învatator sunt: România (19,4 elevi), Franta (18,8 elevi) si Cehia (18,7 elevi). În scolile cu renume din mediul urban sunt în medie 30 de elevi la un cadru didactic. În mediul rural, depopularea (migratia externa si scaderea natalitatii) a rarit elevii în clase. Multe scoli satesti au fost desfiintate, activitatea scolara se concentreaza în satul resedinta de comuna, elevii beneficiind de transportul cu cunoscutele microbuze galbene. Sunt si elevi care parcurg distanta casa-scoala pe drumuri desfundate, mergând saptamânal zeci de kilometri. Numarul de elevi care revin la un cadru didactic va scadea si în România în contextul reducerii populatiei scolare. Datele Institutului National de Statistica1 (INS) arata ca, în anul scolar/ universitar 2020-2021, populatia scolara din sistemul national de educatie a fost 3494,6 mii elevi si studenti, în scadere cu 31,6 mii comparativ cu anul scolar/ universitar precedent. În anul scolar 2021-2022, se estimeaza cel mai mic numar al elevilor (2.918.262) fata de numarul de elevi (3.847.459) înregistrati în anul 2003. Potrivit platformei Edupedu2, acest declin al populatiei scolar este echivalentul disparitiei a 31.167 de clase sau grupe de câte 25 elevi în perioada 2003-2021. Reducerea populatiei scolare va duce la reconfigurarea normelor didactice nu numai în învatamântul primar, gimnazial si liceal, ci si în cel universitar. Resursele pentru functionarea unitatilor cuprinse în sistemul national de educatie sunt asigurate în cea mai mare masura (97,7-) din fonduri publice (de la bugetul de stat si din bugetele locale), restul fiind din alte surse proprii unitatilor/ institutiilor de învatamânt, dar si din venitul gospodariilor. Contributia gospodariilor/ parintilor consta în achizitia de manuale si auxiliare, aparate de aer conditionat, imprimate si consumabile, mici lucrari de renovare si amenajare a salilor de clasa, contributia la asigurarea ordinii în perimetrul scolar si altele. Rezultatele scolare, atâtea câte sunt, se datoreaza si „investitiei” parintilor în educatia copiilor, insuficient apreciata la nivel public. 1 Institutul National de Statistica, Populatia scolara în anului scolar/universitar 2020-2021, ultima accesare 13 septembrie 2021. 2 Mihai Peticila, 2,9 milioane de elevi încep astazi scoala. Numarul lor a scazut cu aproape 1 million în ultimii 18 ani, Edupedu, ultima accesare 13 septembrie 2021. Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Directia Judeteana de Statistica Iasi si lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice a Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi
