Notiunea de proprietate intelectuala pare multora „depasita”. Universitatile ar fi trebuit sa contracareze acest laxism si sa instituie norme care sa garanteze practici corecte si sa sanctioneze drastic tentativele de furt. Ministrii Educatiei din ultimii ani n-au dorit aceste norme, doamna ministru ce conduce astazi învatamântul românesc e un personaj sters si, dupa toate aparentele, obedient, Consiliul Rectorilor îsi vede de ale lui, grija cea mare fiind ca rectorii sa poata avea mandate în numar nelimitat. În aceste conditii, a vorbi de un proiect de anvergura numit „România educata” e o gluma proasta. Desi a ajuns pe culmile penibilului, povestea tezei lui Lucian Bode continua. Ministrul de Interne da dovada de un tupeu incredibil, tupeu care l-a ajutat cu siguranta si sa se cocoate la vârful ierarhiei politice. Oare pe cine vrea sa prosteasca Bode? Îi poate pacali doar pe cei care habar nu au ce înseamna o lucrare stiintifica si care nu înteleg gravitatea plagiatului. Smecheria cea mai grosolana (folosita, printre altii, si de Ponta) este sa pretinzi ca altele erau regulile citarii atunci când doctorandul si-a redactat lucrarea. Nici vorba: plagiatul este condamnat ca practica de multa vreme atât în comunitatea universitara, cât si în orice forma de activitate ce presupune respectarea drepturilor de autor. Pot exista variatiuni si modificari în ce priveste dispunerea notelor de subsol, însa transcrierea de fraze, pasaje, pagini din diferite surse fara a avertiza ca e vorba de o transcriere înseamna plagiat ordinar. Adica furt. Discutiile recente despre procentajul de similitudini ce poate fi admis într-o teza de doctorat n-au facut decât sa semene confuzie si sa ofere împricinatilor iluzia ca au niste portite de scapare. Plagiatorul, când ocupa pozitii politice importante, încearca o alta stratagema: deplasarea chestiunii în plan juridic. El mizeaza pe complicitatea unui judecator dispus sa încalce legea pentru a-l satisface pe politician. Cazul Ciuca e în cel mai înalt grad scandalos din acest punct de vedere, iar „argumentul” invocat de instanta e de-a dreptul rizibil: o procedura judiciara ar fi fragilizat, chipurile, statutul primului ministru si, implicit, al tarii. Încurajat de succesul sefului sau, Bode aplica o strategie asemanatoare, invocând de data aceasta niste vicii de procedura ce face imposibila examinarea tezei sale de o alta instanta stiintifica. Cine îl sfatuieste (niste avocati, neîndoielnic), îl sfatuieste bine: reglementarile din ultima vreme au fost toate cu dedicatie pentru plagiatori si fac practic imposibila retragerea titlului de doctor. S-a lucrat cu mult sârg în acest sens, printr-o actiune conjugata a legiuitorului si a ministrilor Educatiei care au consimtit la aceasta parodie jalnica. Invocând legislatia, Bode are - din nou! - tupeul sa faca pe ofensatul si sa avertizeze ca ceea ce i se întâmpla ar putea avea consecinte nefaste pentru mediul academic. Altfel spus: un verdict de plagiat aplicat tezei sale ar crea un precedent periculos! Ca sa vezi! Si, de parca toate astea n-ar fi fost de ajuns, Bode ne serveste un alt „argument” maciuca: Universitatea nu are competenta sa dea un verdict de plagiat întrucât el nu apartine comunitatii universitare, ci comunitatii… electricienilor! Situatia e, oricum, destul de complicata, pentru ca nici Universitatea din Cluj nu a spus limpede ca teza lui Bode e plagiata si inacceptabila ca atare. E o lucrare „profund viciata”, a zis comisia de etica, formulare plastica, dar oarecum neobisnuita, mai ales ca „doctorului” i se recomanda sa corecteze ceea ce e de corectat (!), iar editurii care a publicat cartea sa o retraga din librarii (în ipoteza ca a ajuns vreodata acolo). Recomandarea pentru editura e pur platonica (Universitatea nu are caderea sa ceara acest lucru), iar ideea refacerii partilor defecte (= plagiate) ale tezei e pur si simplu nastrusnica: îndraznesc sa presupun ca e o premiera pe plan mondial. Plagiatul nu e un fenomen specific doar unei anumite zone: el se practica astazi pe scara larga, în scoala (elevilor li se cere sa scrie „eseuri” pe care ei le copie de pe internet), în presa (ziaristii copie fara scrupule materiale ale unor agentii de presa ori transcriu fise de pe Wikipedia, fara sa faca minime verificari si fara sa aduca niste completari utile) etc. Notiunea de proprietate intelectuala pare multora „depasita”. Universitatile ar fi trebuit sa contracareze acest laxism si sa instituie norme care sa garanteze practici corecte si sa sanctioneze drastic tentativele de furt. Ministrii Educatiei din ultimii ani n-au dorit aceste norme, doamna ministru ce conduce astazi învatamântul românesc e un personaj sters si, dupa toate aparentele, obedient, Consiliul Rectorilor îsi vede de ale lui, grija cea mare fiind ca rectorii sa poata avea mandate în numar nelimitat. În aceste conditii, a vorbi de un proiect de anvergura numit „România educata” e o gluma proasta. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
