Marturisesc ca niciodata nu am vazut un politician care sa tina poporul pe umerii sai. Si asta dintr-un motiv simplu, odata catarat pe umerii, poporul i s-ar urca în cap. De aceea politicienii prefera sa se urce ei pe umerii poporului. Si pentru asta ne îmbrobodesc cu tot felul de vorbe si ne câstiga încrederea. Ce-i drept, pentru scurt timp. *** Pe parcursul lunii decembrie, România a primit doua lovituri la care aproape nimeni nu se astepta. Prima lovitura a venit din partea Austriei, si e legata, dupa cum se stie, de intrarea noastra în spatiul Schengen. A doua, din partea Ucrainei. E vorba de celebra Lege a minoritatilor adoptata de Rada de la Kiev, prin care drepturile românilor ce traiesc pe teritoriile ce au apartinut nu foarte demult României sunt pur si simplu calcate în picioare. De data aceasta s-a sesizat chiar însusi Bogdan Aurescu, ministrul nostru de Externe. Reactia domniei sale a fost prompta, exprimata în termeni transanti. Dar atât. Caci România nu a luat nici un fel de masuri concrete pentru a-si arata nemultumirea fata de adoptarea unei legi care nu are nimic de-a face cu lumea civilizata. (În paranteza trebuie sa spunem ca România are una dintre cele mai permisive legi în privinta minoritatilor; ea ar trebui sa devina un model pentru toate tarile - mai ales cele din Est - care aspira sa intre în Uniunea Europeana. Ucraina ar fi trebuit sa consulte aceasta lege. Ea însa nu numai ca a ignorat-o cu desavârsire, dar ne-a dat si peste nas, sfidându-ne pe fata.) De fapt, reactia Ucrainei era de asteptat. Era în firea lucrurilor ca Ucraina, o natiune tânara aflata în stadiul de a-si defini identitatea, sa aiba o astfel de atitudine. Si când spun asta, ma gândesc la faptul ca autoritatile române nu au avut nici un fel de reactie atunci când - si asta s-a întâmplat chiar în timpul vizitei premierul Ciuca si a lui Marcel Ciolacu la Kiev -, a fost scoasa la un mod ostentativ din centrul orasului placa memoriala ce reproducea un hrisov al domnitorului Alexandru cel Bun privind atestarea Cernautilor, iar cei doi demnitari români n-au scos nici un cuvânt în aceasta privinta, evitând sa atraga atentia lui Zelenski ca gestul stergerii urmelor istoriei nu are cum sa fie trecut cu vederea de catre România. Daca guvernantii României ar fi dat un raspuns cât se poate de transant la aceasta provocare, poate ca azi autoritatile ucrainene n-ar fi adoptat aceasta lege. În fine, controversata lege a minoritatilor a fost votata la scurt timp dupa ce în Rada de Stat un deputat ultranationalist ucrainean si-a exprimat radical parerea ca procentul minoritatilor ce traiesc pe teritoriul ucrainean ar trebui redus prin sterilizarea populatiei în venele careia curge alt sânge decât cel ucrainean. Ma întreb, totusi, ce parere au partenerii nostri strategici despre o astfel de lege adoptata într-un stat caruia i s-au deschis larg portile pentru a intra în lumea civilizata? Ma tem ca Occidentul nu are nimic de spus în aceasta privinta. Occidentul a înghitit si de data aceasta galusca. Va mai înghiti si altele. Si tot legat de acest subiect: reamintesc ca recent Parlamentul României a votat scoaterea din Constitutie a unui paragraf ce se referea la suveranitatea României, desi cu putin timp înainte presedintele Camerei deputatilor, dl. Marcel Ciolacu, a declarat ca România are datoria sa apere chiar si cu pretul sângelui independenta si suveranitatea Ucrainei. A unei Ucraine, care, iata, ignora drepturile minoritatii românesti aflate pe teritoriul sau. Ciudat mod de-a face politica! Dupa aceste doua lovituri, România trebuie sa se astepte la o a treia, care s-ar putea sa ne fie data daca nu o vom preveni din timp. Caci, dupa cum se stie, daca ai fost tradat sau calcat în picioare de doua ori, fii sigur ca vei fi calcat si a treia oara. De unde va veni aceasta lovitura? Din Est? Din Vest? *** A fost un vot cu reflex imperial. Austria se crede înca un imperiu, din care România - mai bine zis o parte din ea - nu trebuie sa faca parte. Daca România ar fi fost formata din Ardeal, din Bucovina - inclusiv din Bucovina care astazi apartine Ucrainei, dar a facut parte, la un moment dat, din Imperiul Austriac -, altfel s-ar fi pus problema intrarii noastre în spatiul Schengen. Aici e toata cheia rezolvarii problemei. Iata, Croatia a facut parte si ea din Imperiu, si a primit votul de încredere austriac, dar si al celorlalte tari ale Uniunii Europene. Ca Austria are simpatii fata de Rusia e o alta chestiune. E simpatia unui fost imperiu fata de un alt fost imperiu, care a trecut, si trece prin momente istorice dificile. În plus, mai e si problema resurselor. Austria e un stat pragmatic. Ea îsi vede stric de interesele sale. O intereseaza mai putin solidaritatea europeana fata de o cauza comuna. Caci solidaritatea nu-i aduce avantaje, ci mai multe dezavantaje. Austria depinde de resursele de materii prime rusesti. Dar le exploateaza fara scrupule si pe cele ale României. Votul ei e un avertisment. S-ar putea sa avem parte si de alte evenimente care sa ne dea nu numai economia, ci si istoria peste cap. Un avertisment pentru lipsa noastra de verticalitate în cadrul Uniunii Europene. Austria stie ca putem fi calcati oricând în picioare, cum am fost calcati de atâtea ori de-a lungul istoriei, si o face fara scrupule. Votul ei negativ a fost un avertisment. S-ar putea sa urmeze si altele. Mult mai dure. Ma gândesc cu groaza la ele, dar nu îndraznesc - si nici nu am deocamdata prea multe date - ca sa le astern, pe hârtie. *** „Democrat înseamna cineva care vrea sa înalte poporul pe umerii sai - spunea foarte frumos istoricul si politicianul Nicolae Iorga, nu cineva care vrea sa se înalte el pe umerii poporului.” Marturisesc ca niciodata nu am vazut un politician care sa tina poporul pe umerii sai. Si asta dintr-un motiv simplu, odata catarat pe umerii, poporul i s-ar urca în cap. De aceea politicienii prefera sa se urce ei pe umerii poporului. Si pentru asta ne îmbrobodesc cu tot felul de vorbe si ne câstiga încrederea. Ce-i drept, pentru scurt timp. Exista însa, desigur, si marile, si micile exceptii. Momente faste din istoria omenirii. Unul dintre ele fiind semnarea pe 28 iunie 1776 a Declaratiei de independenta a Statelor Unite ale Americii de catre parintii fondatori ai SUA, precum: Alexander Hamilton, George Washington, Benjamin Franklin, John Jay, John Adams, Thomas Jefferson si James Madison. Un alt moment fast - promulgarea Consitutiei Satelor Unite, conceputa între 21 februarie si 17 septembrie 1787, si intrata în vigoare în ziua de 4 martie 1787. Preambulul Constitutiei are un aer biblic, prefigurând, prin coerenta sa, poezia lui Walt Whitman: „Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizarii unei Uniuni mai strânse, asezarii dreptatii, asigurarii Linistii interne, înzestrarii pentru apararea obsteasca, promovarii Prosperitatii generale si asigurarii Binecuvântarilor Libertatii pentru noi însine si pentru Urmasii nostri, decretam si promulgam Constitutia de fata pentru Statele Unite ale Americii.” Textul Constitutiei e ca un poem de o coerenta si o precizie mistica, având ca model Legile lui Moise. Unde mai întâlnim astazi, în politica, barbati de stat cum am fost George Washington, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson? Politicienii de azi sunt o palida umbra a maretiei înaintasilor lor. *** A mai ramas doar o palida umbra din Germania de altadata. Pe vremea lui Kohl - astazi hulit (camera de supraveghere de la mormântul lui a fost dezafectata, nu se stie din ce motive) - Germania, facând toate eforturile diplomatice, si nu numai, a reusit sa darâme zidul Berlinului, un simbol al Razboiului Rece, dând semnalul caderii Cortinei de fier si a prabusirii regimurilor comuniste instaurate de sovietici în Europa Centrala si în Europa de Est, si sa devina o singura tara. Azi Kohl nu-si mai gaseste locul istoric nici în mormânt. Pe vremea si mai hulitei Angela Merkel, Germania era motorul economic al întregii Europe. Berlinul dadea tonul, dupa care se aliniau cântând aproape la unison (cu exceptia Regatului Unit) toate tarile mai mari si mai mici ale Europei. Azi, numele Angelei Merkel nu mai poate fi pronuntat fara o grimasa în Germania. Pâna mai ieri Germania era o tara puternica si prospera. Azi economia ei se duce la vale. Desi nimeni nu întelege prin ce minune anostul Olaf Sholz a devenit cancelarul Germaniei. Nimeni însa nu se opune ordinelor sale. Nimeni nu întelege cum un cancelar al Germaniei sa fie caracterizat de un ambasador al unui al stat drept un „crenvursti transpirat” si sa nu reactioneze în nici un fel, ba dimpotriva sa continua sa faca temenele. Asa ceva nu era posibil nici pe vremea lui Kohl, nici pe vremea doamnei Merkel. Nici în alte timpuri. Oare cine ar fi îndraznit - daca mergem ceva mai adânc în istorie - sa ridice glasul la Bismarck? Azi Germania e în genunchi. Si, din pacate, odata cu ea, o mare parte din Europa. Se spune ca popoarele au conducatori pe care-i merita. Poporul german ar fi meritat o alta soarta. Din pacate, trebuie sa-l suporte în functie de cancelar federal pe Sholz. Sholz duce o politica de obedienta inexplicabila pentru o mare putere. Îi ajuta, de pilda, pe polonezi sa se înarmeze ca sa devina principala forta militara din UE, desi Polonia a cerut recent Germaniei, si pentru a doua oara, sa plateasca 1300 de miliarde de euro drept despagubiri de razboi pentru pagubele produse în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, si asta în momentul în care Germania e în pragul recesiunii. Polonia are coloana vertebrala. Razboiul acesta îi ofera sansa sa devina un centru de putere. Sa refaca vechea ei influensa. Poate chiar vechiul imperiu, sa constituie o alta Uniune statala polono-lituaniana, din care sa faca parte si Ucraina. Poate si Marea Britanie. Adica doreste un alt centru de putere în Europa. În timp ce Germania lui Sholz sta în genunchi si priveste propria sa prabusire. Nichita Danilov este scriitor si publicist
