Mihai Eminescu este un bun cunoscator al terminologiei economice, stapâneste calculul matematic, apeleaza la datele statistice, contextualizeaza analiza economica tinând cont de realitatile socioculturale si politice. Articolele sale abunda în detalii si cifre, vorbeste despre „reductiunea facuta la venituri ordinare si extraordinare”, „cheltuielile generale ale statutului facute în limitele veniturilor evaluate”, „amanetarea venitului tutunului”, „platile din toata punga contribuabililor”, „legea maghiara contra exportului nostru”, „decadenta exportului nostru de produse brute” si impactul asupra balantei comerciale, lipsa unei „clase industriale” si, în sfârsit, despre „ariditatea materiilor economice si financiare”. În urma cu doi ani, am scris în Ziarul de Iasi despre contributia lui Mihai Eminescu la sociologia elitelor („teoria paturii superpuse”). Poetul analizeaza selectia, recrutarea si promovarea în functiile de conducere din vremea sa, remarcând un proces de „selectie sociala negativa” prin care insi mediocri, incompetenti, pusi pe capatuiala, ajung sa gestioneze afacerile statului. În vremea sa, „clasa avocatilor si postulantilor de toate tepele si culorile” era la putere, ocupa functii de decizie în ministerele economice, care necesitau mai degraba o pregatire în economie, finante, comert, inginerie. Astazi, avem o clasa politica compusa din tot felul de „speciali”, politicieni-doctori în securitate nationala, plasati în toate ministerele, personaje care vorbesc monstruos, posteaza enorm pe retelele de socializare, fara realizari concrete. Anul trecut, în Povestea unui Newsletter, m-am ocupat de preocuparile statistice ale lui Mihai Eminescu. Asa am aflat ca, în vremea studentiei sale vieneze (1869-1872), poetul a audiat prelegerile lui Franz Xavier von Neumann Spalbart, unul dintre marii statisticieni ai epocii. La Universitatea din Viena, poetul a audiat si cursuri de filosofie, istorie, drept, economie politica si anatomie. Potrivit unor marturii, Eminescu a fost si inspector statistician la Oficiul Central de Statistica, pozitie facilitata de ministrul de Interne Nicolae Kretzulescu, dar si profesor suplinitor de geografie si statistica la Scoala Comerciala. Anul acesta, am rasfoit publicistica economica a lui Mihai Eminescu - „Teorii si opinii economice” (pp. 601-781) - din masivul tom Opere politice îngrijit de Cassian Maria Spiridon, publicat la Editura Timpul din Iasi (2008). Fara cunostinte serioase în domeniul Istoriei gândirii economice, publicistica economica eminesciana e cam greu de digerat. Din toate articolele sale transpare polemica acerba cu liberalii din vremea sa, pe care poetul îi numea „rosii” sau „progresisti”. Tintele sale predilecte erau figurile politice importante ale liberalismului precum I.C. Bratianu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, D. Sturza. Acestia erau criticati pe motiv ca nu aveau competente în finante, comert si industrie, pentru deteriorarea balantei comerciale a tarii, concesiunile economice dezavantajoase facute Austriei, afacerile cu statul, coruptia camarilei admnistrative întretinuta de acestia. Referitor la concesiunile economice cerute de marile puteri ale vremii sale, în relatiile comerciale cu România, Eminescu noteaza urmatoarele: „O telegrama a agentiei Havas ne vesteste sosirea d-lui Bratianu în Viena, solicitarea sa pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre si raspunsul Austriei, care se zice ca ar fi egal cu încuviintarea acelui sprijin, daca i se vor face concesiuni economice. Nu putem sti nici de ce natura pot fi acele concesiuni, nici întrucît prim-ministrul nostru este în stare a pricepe însemnatatea lor. Cu toate acestea, tarîmul economiei politice fiind circumscris si putîndu-se împarti în cele doua ramuri mari ale productiei brute si a celei industriale, e usor de presupus ca Austria va fi cerînd avantaje noi pentru înlesnirea desfaceriii industiei sale în România, avantaje pe care în mare parte le poseda si astazi si le-au avut de mult” (Timpul, 25 martie 1878). În problematica comertului international al României, Eminescu este interesat de doua abordari: politica „liberului schimb” si cea „protectionista”. În articolele sale se refera pe larg la conventiile comerciale încheiate cu Rusia tarista si Austro-Ungaria, doua imperii vecine cu interese majore dintotdeauna în tarile române. În vremea sa, România era o tara înca subdezvoltata în raport cu partenerii comerciali din Europa, amenintata de avansul industrial al acestora. Comertul international era compus din exporturi de produse agricole si materii prime, iar importurile formate din produse manufacturiere, cu valoare adaugata mare. De aici rezulta, ca si astazi, una dintre explicatiile deficitului comercial cu impact major asupra finantelor tarii si, implicit, asupra celor multi, împovarati cu taxe si impozite. O vulnerabilitate a economiei nationale remarcata de Mihai Eminescu în articolele sale este infrastructura precara, mai precis lipsa „drumurilor de fier”. În absenta transportului pe calea ferata, marfurile importate deveneau mai scumpe, accesibile doar bogatilor, iar meseriasii autohtoni nu reuseau sa fie competitivi în comparatie cu cei din tarile cu infrastructura moderna. La toate aceste neajunsuri se adaugau „Abuzul si mita - iata izvoarele nesecate de unde curg acele tainice mijloace care satisfac nevoile si poftele nemasurate ale atîtor patrioti de meserie” (Timpul, 26 mai 1879). Ca si în zilele noastre, statul român din vremea poetului era un prost gestionar al avutului propriu, nevoit sa vânda ieftin, sa concesioneze infrastructuri critice (strategice) si sa cumpere scump. „Cel mai mare rau din toate e ca statul nu devine proprietar al drumurilor de fier, ci împarte acest titlu cu mii de actionari care vor pretinde ca sa i se plateasca anuitatile nouazeci de ani de-a rîndul, încît de mai nainte va fi pricina si gîlceava între statul român si acei actionari care nu voir voi sa-si preschimbe actiunile pe titluri de ale statului” (Timpul, 31 octombrie 1879). Întocmirea si gestiunea bugetului de stat este considerata de Eminescu lucrarea cea mai importanta din toate treburile publice, din viata unui stat, deoarece de modul în care este instrumentat bugetul depind toate politicile publice cu consecinte nu numai asupra aparatului public (functionarimea), ci asupra bunastarii tuturor. „Nu poate fi politica buna fara finante bune; aceasta este un lucru cunoscut de toata lumea; asemenea, fiecare om cu judecata stie ca o rea si neregulata situatie financiara a unei tari nu se poate îndrepta numai cu fraze si cu epitele banale cu care o clasifica gazetarii oficiosi, ci cu introducerea regularitatii si ordinii reale în visterie. Apoi sistemul guvernamîntului reprezentativ se întemeiaza pe ratiunea necesitatii ce o are statul ca guvernul sa fie totdeauna pus sub controlul reprezentarii nationale, mai cu seama întru cît priveste manipulatia banilor publici” (Timpul, 13 martie 1880). Mihai Eminescu este un bun cunoscator al terminologiei economice, stapâneste calculul matematic, apeleaza la datele statistice, contextualizeaza analiza economica tinând cont de realitatile socioculturale si politice. Articolele sale abunda în detalii si cifre, vorbeste despre „reductiunea facuta la venituri ordinare si extraordinare”, „cheltuielile generale ale statutului facute în limitele veniturilor evaluate”, „amanetarea venitului tutunului”, „platile din toata punga contribuabililor”, „legea maghiara contra exportului nostru”, „decadenta exportului nostru de produse brute” si impactul asupra balantei comerciale, lipsa unei „clase industriale” si, în sfârsit, despre „ariditatea materiilor economice si financiare”. Închei aceasta incursiune subiectiva în publicistica marelui poet cu un fragment exasperant de actual, tinând cont de toate câte se întâmpla cu noi si cu tara noastra: „Una din nenoricirile acestei tari este ca toate nulitatile pretentioase cîte aspira la portofolii nu stiu nimic alta decît Codul, n-au învatat decît cum sa faca paragrafii sa se bata în capete. Cu toata nestiinta lor, îi vedem însarcinîndu-se cu orice functie a statului, chiar cu acelea care cer de la titular cunostinte tehnice sau speciale de resort. Astfel un avocat care în viata-i n-a fost nimic alta decît avocat devine director de drum de fier, un altul ministru al învataturilor, un al treilea diplomat s.a.m.d” (Timpul, 5 iunie 1880). Cum sa nu fie Eminescu genial?! Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Directia Judeteana de Statistica Iasi si lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice a Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi
