Ca sa nu-mi las cititorii dezamagiti, azi despre cel de-al doilea Sorin care mi-a marcat scrisul si interesul pentru istorie intelectuala: nepotul lui Mircea Eliade. (Între timp, distinsul profesor universitar Eugen Munteanu m-a luminat: Sorin vine de la latinescul serenus!) „Autor al unei opere consistente si originale, publicata initial în limbi de circulatie internationala - datorita unor circumstante biografice specifice românilor din exil - si recuperata pentru cultura româna în marea (si esentiala!) sa parte cu sprijinul Editurii Univers, Sorin Alexandrescu construieste un spatiu de analiza cu obiecte de studiu, metode si stilistica proprie, care se cuvine a fi deslusit si pus în evidenta. De altfel, de aici si începe primul strat al receptarii ideilor sale, cu întrebarea legitima: care este de fapt domeniul de studiu, disciplina/ disciplinele pe care acesta le practica si, fireste, carei provocari metodologice îi da curs? Scrisa cu rigoarea celui format la scoala de stilistica si literatura comparata a lui Tudor Vianu, dar si cu forta si expresivitatea publicistului implicat, nu de putine ori polemic, în teme de interes identitar, istoric sau civic ale istoriei noastre moderne si contemporane, opera lui Sorin Alexandrescu pare, datorita plajei largi de interes si a unei nesatioase curiozitati intelectuale care îl anima pe autor, proteica, aluvionara, asumând interferente neobisnuite sau traversând curajos granitele unor domenii bine înfeudate în rigorile si ermetismele propriei traditii. «Istoricul - spune el, asumându-si, iata, una dintre multiplele sale „masti” - nu se confrunta numai cu realitatea, ci si cu alte carti, cu cei care îi arata ce sa vada si cu cei care îi spun ce sa scrie. În jurul sau zumzaie vorbele altora, scrâsnesc propriile-i fapte si se tese - de el însusi - acea pânza de paianjen care-i acopera, când scrie, transparent opac, ceea ce i se parea, odata, ca vedea, atât de înnebunitor de limpede». Demersul sau este, am putea spune reluând o apreciere a sa asupra culturii române, unul esentialmente interstitial. Sorin Alexandrescu ramâne fascinat, în egala masura, de literatura, de stil, de scriitura, de autori, dar si de paradigme, de idei, de curente si metode. Pozitia sa, critica si intelectuala, este rezultatul unui proces sinuos de constructie interioara, marcat de aderente sau de reactii la ceea ce a putut constitui, în momente bine decupate diacronic, o paradigma intelectuala valida. Fundamental, am spune, radacinile gândirii sale pleaca de la tensiunea întemeietoare a modernitatii europene, occidentale, pe care a subliniat-o, cu îndreptatire, Wolf Lepenies: «începând cu cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat o concurenta între o clasa intelectuala legata de stiintele sociale si o alta, numita intelligentsia, cu abilitati literare, compusa din critici si autori, cele doua disputându-si privilegiul interpretarii adecvate a societatii industriale. Ambele ambitionându-se sa ofere omului contemporan si o teorie despre ceea ce s-ar putea numi l’art de vivre». Aceasta tensiune întemeietoare a reprezentarilor concurente care îsi disputa privilegiul de a configura interpretarea corecta si, deci, dominanta, care sa formeze discursul oficial este, de mai bine de un secol si jumatate, miza oricarui demers intelectual. A vorbi de intelectuali fara a releva aceasta tinta (explicita sau implicita fiecaruia dintre ei) este o inadecvare si o lipsa de profesionalism. În fond, cei care scriu istoria reclama acest efort ca decurgând dintr-o familie a faptei; construind urmele care subzista în memoria colectiva intelectualii, cu constiinta infatuata a calificarii lor speciale, îndeplinesc, e drept, un rol istoric: scriu si interpreteaza în acelasi timp lumea. Plecând de aici, putem spune ca, la urma urmelor, ce altceva reprezinta intelectualitatea umanista decât un catalizator de sens. Sens literal, literar si istoric. Si, în ciuda tuturor eforturilor de a explica si întelege lumea prin intermediul unor constructe si decupaje rationale (id est «stiintifice»), intuitia si subiectivismul artistic se dovedesc, în hatisul faptelor, motivatiilor si sensurilor umane la fel de legitime si de valide. De aceea, oamenii de litere au reclamat întotdeauna o pozitie privilegiata în interpretarea lumii fata de intelectualii specializati, dependenti de ticurile metodologice si de inertiile domeniului lor strict de specializare. Aceasta tensiune, acest «conflict al interpretarilor» pe care l-a pus în evidenta Wolf Lepenies, este perfect functional pe piata ideilor si astazi. El face, de altfel, obiectul istoriei ideilor sau, mai specific, al acelei discipline de granita numita istorie intelectuala. Intellectual history - spune Sorin Antohi - este «un vast câmp de cercetare interdisciplinara ce combina istoria filosofiei cu istoria sociala si antropologia culturala, cu noua istorie culturala si teoria critica, cu epistemologia si istoria stiintei, cu sociologia si stiintele politice, cu lingvistica si stiinta literaturii, cu teoria istoriei si istoria mentalitatilor - si lista ar mai putea continua». Prin formatia sa intelectuala, Sorin Alexandrescu se dovedeste a fi familiarizat atât cu rigorile academice ale stiintelor limbajului si ale comunicarii (lingvistica, semiotica, hermeneutica, semiologie sau teoriile receptarii), care au constituit paradigma dominanta în stiintele umane ale deceniilor 7 si 8 [ale secolului XX, n.n.] cu literatura comparata, teoria literaturii, critica literara sau de arta, precum si cu noua istorie sau cu cultura politica. Perfecta sa adecvare si stapânirea ambelor tipuri de discurs (stiintific si literar), precum si asumarea unui proiect moral si civic articulat, în acord cu elaborarea unui discurs academic si profesional impecabil, fac din el reprezentantul prin excelenta al perspectivei românesti în istoria intelectuala, înteleasa, cum am aratat, ca un spatiu de confluenta a domeniilor si de interferenta, sinergetica, a metodelor. Din multitudinea de teme de reflectie pe care opera sa le suscita credem ca un pivot important, conceptual si metodologic, atât pentru sesizarea grilei sale de întelegere si interpretare a trecutului, cât si pentru a pune în valoare demersul sau din perspectiva istoriei intelectuale, îl constituie analiza discursului public. Comparatistul, semioticianul, antropologul cultural, criticul, ideologul, istoricul sau cetateanul implicat sunt câteva din mastile posibile ale autorului. Ele se întretes si sunt partial vizibile în discursul creat de Sorin Alexandrescu însusi, cerând dreptul de a fi, pe rând, identificate, descrise, comparate si întelese.” [Text introductiv, aici fara note, la sectiunea despre conceptul de discurs public la Sorin Alexandrescu din teza mea de doctorat de acum doua decenii.] Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
