„Dirijorii sunt interpreti.” (Michael Tilson Thomas) Pierdut pe un câmp cu flori, în lumina blânda a unei toamne nehotarâte, unu clarinet încearca un tril pe care îl ridica un pic deasupra ierbii. Ca o mierla trezita din cautarea semintelor ratacite, un oboi ridica si el capul si îngâna clarinetul. Un flaut completeaza boarea de vânt care face aproape perfect un tablou idilic al vietii la tara. Surprinse parca si ele de cât de bine le-a iesit, toate trei repeta chemarile cu mici variatii nascute din începutul de entuziasm care îi cuprinde. De peste tot, firele de iarba încep sa le imite cântul ceea ce le produce o mare bucurie. De aici la dansul total al naturii este doar o respiratie. Viorile, violonceii, contrabasii, fagotii si cornii se prind în hora care debordeaza de suflet si de energie vitala (impresie la ascultarea Rapsodiei Române). Dar pentru ca toate sa fie armonie si frumusete fara cusur, si nu un zgomot oribil care sa distruga corola de minuni a lumii este nevoie de înca un lucru: de un dirijor care sa le ofere un punct de convergenta. Poate o sa sune ciudat pentru unii dintre cititori, dar exact la fel se întâmpla si în creier. Dupa cum am vazut si noi din când în când, creierul este depozitarul si utilizatorul unor instrumente absolut fabuloase. Metafora „circuit” al creierului este pe cât de incontestabila, pe atât de familiara: neuronii creeaza conexiuni fizice directe pentru a crea retele functionale, de exemplu pentru a stoca amintiri sau a produce gânduri. Dar si metafora este incompleta. Ce determina aceste circuite si retele sa se uneasca?, sa creeze simfonii cognitive si nu un zgomot fara nici o noima? Noi dovezi sugereaza ca cel putin o parte din aceasta coordonare provine din câmpuri electrice. Un studiu aparut recent arata ca, pe masura ce animalele jucau jocuri de memorie de lucru, informatiile despre ceea ce îsi aminteau erau coordonate în doua regiuni cheie ale creierului de câmpul electric care a aparut din activitatea electrica subiacenta a tuturor neuronilor participanti. Câmpul, la rândul sau, parea sa conduca activitatea neuronala sau fluctuatiile de tensiune aparente de-a lungul membranelor neuronilor. Daca neuronii sunt muzicieni dintr-o orchestra, regiunile creierului sunt sectiunile lor, iar memoria este muzica pe care o produc, spun autorii studiului, atunci câmpul electric este dirijorul. Mecanismul fizic prin care acest câmp electric predominant influenteaza tensiunea membranei neuronilor constituenti se numeste „cuplaj efaptic”. Ca si instrumentistii unei orchestre de mare clasa, neuronii sunt tot timpul într-o stare de cvasi-actiune. Trebuie doar semnul eliberator care sa le dea voie sa îsi spuna partitura. Si, bineînteles, felul în care îsi spun partitura, va influenta mai departe felul în care va decurge întreaga simfonie, într-un perpetuum mobile fascinant. Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi si presedinte al Asociatiei Creierului Iasi
