Firul narativ îl conduce pe autor la evocarea figurii baietilor care i‑au fost colegi în scoala generala, în urma cu peste cincizeci de ani. S‑a întâmplat ca toti colegii mei baieti (ca si fetele, de altfel) sa fie copii din familii modeste, majoritatea lor familii de tarani deveniti „colhoznici”, putinii „intelectuali” ai satului (doctorita, profesorii de la scoala, inginerul agronom si militianul) neavând copii de vârsta noastra. Primul pe care îl evoc este Costel Dudu, al carui tata, unchiu’ Stefan Dudu, era var „de‑al doilea” cu tata, asa ca noi, Costel si cu mine, veneam, cum s‑ar zice, veri „de‑al treilea”. Unchiu’ Stefan, barbat chipes si autoritar, era mândru de functiunea lui de „capitan” al salupei care tracta marele bac (si unicul!), care traversa Dunarea de câteva ori pe zi. Mai ales în zilele caniculare ale verii, cei mai curajosi dintre noi se aruncau de pe bac sau de pe salupa departe de maluri, „la adânc”, adica în largul Dunarii, revenind apoi înot la tarm sau lasându‑se „la vale”, spre unul din chiciurile sau ostroavele din dreptul satului. Cei mai maricei si mai curajosi îsi procurau „senzatii tari” sarind în apele învolburate si repezi ale Dunarii chiar în preajma geamandurii care marca mersul vapoarelor, unde curentul apei era foarte rapid si unde se formau si vârtejuri primejdioase pentru înotatorii neexperimentati. Prietenul meu Costel nu ne putea însoti în acest exercitiu sportiv, pentru ca fusese afectat, în anul nasterii noastre, de marea epidemie de poliomielita de la jumatatea secolului trecut, asa încât, desi nu voia sa se slujeasca de cârje sau de vreun baston, era nevoit sa îsi târasca anevoios piciorul stâng. Suferinta îl spiritualizase si îl facea sa para în ochii celorlalti mai cuminte si mai întelept, asa încât se bucura de respectul si de simpatia tuturor. Câstigurile mai sigure pe care i le procura slujba de mecanic a tatalui, permisesera familiei Dudu sa‑si întemeieze o gospodarie mai cuprinsa decât celelalte. Acareturile familiei Dudu se aflau la capatul uneia dintre ulitele care, pornind abrupt de la soseaua principala, ducea direct la Dunare. Îmi placea sa îl însotesc pe Costel acasa la ei, mai ales primavara, când, Dunarea fiind umflata, gradina lor era inundata în întregime, apele ajungând pâna la pragul casei lor. Ma tulbura si ma incita posibilitatea de a arunca undita în apa direct din balconul casei! Aceasta fusese construita în mod ingenios, pe un mic promontoriu neinundabil, si avea doua niveluri: la parter bucataria si celelalte anexe, iar la etaj „odaile de curat”. Tanti Victoria, stapâna casei, era bucuroasa de oaspeti si avea întotdeauna câte vreun dulce la îndemâna spre a‑si „servi” micii musafiri ocazionali. De Costel Dudu se leaga si primul meu insucces „profesional”, un concurs scolaresc „cine stie câstiga”, la care, prin clasa a VII‑a, am fost selectati de profesori sa reprezentam, în echipa, scoala noastra. Ca „material de studiu”, ne‑au fost înmânate câteva pagini batute la masina, pline de date si cifre anoste despre „încheierea cu succes a procesului de colectivizare a agriculturii în regiunea Dobrogea”: care a fost comuna fruntasa (acum stiu: Ceamurlia de Jos!), câte mii de familii s‑au înscris cu entuziasm, câte sute de mii de hectare cultivate cu ce fel de plante, ce recolte la hectar producea agricultura socialista, cum e treaba cu mecanizarea etc. Lipsiti si de o motivatie reala, n‑am putut, fireste, memoriza asemenea ineptii. Acordându‑ni‑se onoarea de a fi transportati de camionul colhozului, o rabla hodorogita, ne‑am trezit amândoi timorati în sala mare a casei de cultura din Cernavoda, într‑o lume care nu era deloc a noastra: forfota mare, activisti guresi, drapele rosii, lozinci mobilizatoare pe toti peretii, cravate rosii peste tot, entuziasm general. Pe scena, în concurs, n‑am reusit sa îngaimam decât câteva raspunsuri corecte, asa ca nu ne‑am învrednicit de nici un premiu, spre amuzamentul sarcastic al tatalui meu care ne‑a întâmpinat la întoarcere cu urarea: „Bravo, ma, baieti! Ati rupt inima târgului! V‑ati dus si voi la oras boi si v‑ati întors vaci!” Era tipul de pedagogie spartana, mefienta si negativa, practicata fara îndurare de Larion: succesele sunt în firea lucrurilor si pot fi trecute cu vederea fara a fi laudate, dar esecurile trebuie penalizate fara mila! Pe Costel Dudu l‑am revazut ultima oara pe la jumatatea anilor ’80: devenise operator al aparatului Roentgen de la policlinica din Medgidia. Peste drum de gospodaria familia lui Costel Dudu, pe un tapsan asemanator ridicat deasupra nivelului apelor Dunarii, locuia Titi lu᾽ Tuzlaru. Tatal lui, al carui nume nu mi‑l mai amintesc, fusese la un moment dat postasul satului. Familia mai cuprindea o fata, Smaranda, si un baiat mai mare cu vreo doi ani decât noi, Gicu. Calitatea principala a lui Titi era buna dispozitie. Avea o fata luminoasa, animata de un zâmbet permanent. Danut Gâdea a fost si el unul dintre colegii mei mai „rasariti”. Fiu al lui nea Nicu Gâdea, pescar si barcagiu, a carui figura am mai evocat‑o, si al Eleonorei, tanti Leonora, una din fetele vecinilor nostri, tusa Anica si Dumitru lu’ Nica (rostit cu n palatal!), Danut era mic de statura si negricios si, ca si parintele lui, ager si plin de initiativa. Fratele lui mai mic, Gigi, este astazi fermier si proprietar al unuia dintre „shop”-urile din sat. Casa lor se afla peste drum de gospodaria bunicilor Neculai si Vasilchia Munteanu, asa ca nu rareori Danut facea parte din ceata alcatuita din verii si verisoarele mele. L‑am reîntâlnit pe la sfârsitul anilor ’80, la o cabana din judetul Harghita, unde era un fel de receptioner. Poza este facuta si ea la acelasi „banchet” de la sfârsitul clasei a VIII‑a. În rândul de jos, încadrând‑o pe diriginta noastra, Maria Borcea, se afla naratorul si Danut Gâdea, iar în rândul de sus apar Gici Teseleanu, Titi Tuzlaru, Mihai Popescu si Ionel Munteanu; în latura din stânga se iteste figura lui Costica Iancu, presedintele ceapeului. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
