În penultimul foileton al seriei, autorul analizeaza succint ultimul episod al dramei disparitiei taranimii românesti. Ultimul act al disolutiei esentei taranesti a familiei mele s‑a petrecut în anii care au urmat prabusirii sistemului comunist. Potrivit primei legi a retrocedarii terenurilor agricole, cea din 1991, tata si‑a primit înapoi cele doua hectare cu care intrase în colectiv, iar bunicii mei, Neculai Munteanu si Gligorie Cocor, si‑au reprimit, din pamânturile lor de odinioara, câte 10 hectare, maximul îngaduit de noii stapâni de la Bucuresti. Ulterior, potrivit „legii Lupuˮ, niste veri ai mei au mai recuperat înca vreo câteva hectare din suprafetele initiale ale celor doua familii, oricum nu totul, si doar asa, ca sa fie, sa nu spunem ca ne‑am lasat cu totul spoliati, noi, urmasii bunicilor nostri. Asa ca si în familia mea, în loc sa aduca satisfactie, bucurie si împacare, retrocedarea pamânturilor a produs, ca la majoritatea fostilor tarani români care mai erau în viata si a urmasilor lor, griji, frustrari, batai de cap. Pamântul, bunul suprem al taranului român, pamântul, îmbratisat cu patima de Ion a Glanetasului, pamântul, pentru care taranii se lasasera împuscati cu zecile de mii în 1907 si pentru care se jertfisera cu sutele de mii la Marasesti, Marasti, Oituz, în stepele rusesti sau la Cotul Donului, acest pamânt devenise o povara. Ce sa mai faci cu el? De unde energie sa îl lucrezi, de unde capital ca sa investesti? Pe hârtie, re-devenisesi „proprietarˮ de teren arabil, tocmai bun sa platesti impozit. În realitate erai un mosneag neputincios, care nu prea întelegeai despre ce este vorba. Daca aveai copii sau nepoti, acestia erau de mult „cu rostul lorˮ la oras, nestiind cum sa scape mai repede de „onoarea de urmasiˮ ai unor tarani. Începe asadar a doua deposedare de pamânt a taranilor neînstare sa reactioneze, la fel de imorala ca si colectivizarea, dar de sens contrar. De data aceasta - definitiva. Comasarea capitalista a terenurilor a fost de fapt o spoliere a taranilor cu forme perverse, dar eficace. Au fost mai întâi asa‑zisele „asociatiiˮ, aranjate de fostii sefi comunisti, mai mari sau mai mici, presedinti, primari, ingineri, fosti directori de „semeteuriˮ (statiuni de masini si tractoare) si de „geaceuriˮ (gospodarii agricole de stat), care de care mai lacomi si mai onerosi. În numele acestor asa‑zise asociatii, a fost luat cu japca ce mai ramasese din cladirile, instalatiile si masinile fostelor ceapeuri, grajduri, magazii, crame etc. Bietul „proprietarˮ semna de buna‑voie înscrierea în asociatie, iar la sfârsitul anului primea mai nimic, câtiva saci de grâu sau o suma oarecare de bani, dupa cât binevoia noul stapân. A urmat apoi epoca arendasilor, de regula cam aceiasi indivizi, la fel de cinici si la fel de hulpavi ca si înainte. Mai apoi, o data cu intrarea tarii în UE, intra în joc si capitalul international, gospodarit de cele mai multe ori de pradatori din aceeasi tagma. Începe acum masluirea subventiilor europene, încasate tot de „fostiiˮ, convertiti acum în manageri si proprietari onorabili. Daca nu sunt pur si simplu furate prin masluirea dosarelor, pamânturile ajung sa fie „cumparateˮ de la titulari sau de la mostenitorii acestora pe sume de nimic. Figurile legendare ale semianalfabetilor Trita Fanita si Petre Daea au fost doar doua insecte mai caraghioase dintr‑un insectar înfricosator care cuprindea si înca mai cuprinde sefi de partide, senatori, deputati, secretari de stat, ministri, directori, avocati si notari corupti sau simpli „întreprinzatori agricoliˮ, „manageriˮ et alii eiusdem farinae. Toti acestia si‑au dat mâna ca sa împinga agricultura româneasca în postmodernitate, punând astfel cruce acelui tip uman ce s‑a numit cândva taranul român. Ce vezi astazi daca zabovesti câteva ore în foarte multe dintre entitatile administrative care poarta înca, oficial si din inertie, numele de sate românesti? Gospodarii darapanate sau chiar parasite, scoli închise, biserici aproape goale. Biblioteca satului a disparut si ea. Rareori, pe ulitele satului, te mai întâlnesti cu persoane în vârsta, femei si barbati, dezorientati si fara orizont, asteptându‑si resemnati sfârsitul. Pensia de fost ceapist este ridicola. Cei mai multi batrâni îsi duc traiul la limita subzistentei, din ce mai reusesc sa cultive în jurul casei sau din ce mai primesc de pe la copiii de la oras. Nimic din vioiciunea satului de odinioara, nici macar animatia de la caminul cultural din anii comunismului. Este drept, mai vezi ici colo câte o „vilaˮ de un desavârsit prost‑gust, a vreunuia dintre maruntii functionari ramasi în sat sau dintre cârciumarii satului, caci „localurileˮ par singurele incinte mai animate. Aici îsi face veacul o fauna noua de proletari rurali, cetateni relativi tineri care numai tarani nu mai pot fi numiti, traind de pe o zi pe alta din tot felul de expediente, din ajutoare sociale sau din indemnizatia de somaj. O ulita din Seimeni, astazi Cât despre „ethosˮ-ul taranesc, nici urma! A fost înlocuit de analfabetism, credulitate, superstitie. Locuitorii actuali ai satului românesc alcatuiesc o masa de manevra facila, la îndemâna discursului populist, grobian si resentimentar. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
