Într-un articol anterior, exploram împreuna dimensiunea profetica a "Legendei Marelui Inchizitor" din romanul lui Dostoievski, "Fratii Karamazov". Dar, având în vedere contextul în care ne aflam, poate ca ar fi trebuit sa amintesc mai întâi un pasaj dintr-un alt roman al sau, "Crima si pedeapsa". Mai exact din Epilogul acestei carti. El suna straniu si destul de familiar, totodata, pentru omul de azi. Îl redau ca atare: "Raskolnikov zacu în spital pâna la sfârsitul Postului Mare si în Saptamâna Patimilor. În convalescenta, îsi aminti de un cosmar pe care-l avusese pe când zacea în pat cu febra mare, adesea prada delirului. Visase atunci ca lumea întreaga era osândita sa cada victima unei molime înfioratoare, nemaiauzita si nemaivazuta, care, iscata în strafundurile Asiei, se abatuse asupra Europei. Toti erau condamnati sa piara, în afara unui numar restrâns de privilegiati. Aparuse o specie noua de trichine, niste vietati microscopice care patrundeau în trupul omului. Acesti corpusculi erau înzestrati cu ratiune si vointa. Oamenii în trupul carora izbuteau sa se aciueze turbau si-si pierdeau mintile. Dar niciodata, niciodata pâna atunci, niste fiinte umane nu se socotisera mai întelepte, nu fusesera mai sigure ca erau depozitarele adevarului, ca indivizii contaminati. Acestora li se parea ca nicicând nu existasera verdicte, legi stiintifice, convingeri morale si credinte mai infailibile ca ale lor. Sate întregi, orase întregi, popoare întregi se molipseau si cadeau prada nebuniei. Toti erau agitati si nu se mai întelegea om cu om. Fiecare credea ca el singur stapâneste adevarul adevarat si, uitîndu-se la ceilalti, pe care-i credea rataciti pe cai gresite, era cuprins de disperare, se batea cu pumnul în piept, îi implora plângând si frângându-si mâinile. Oamenii nu mai stiau ce e bine si ce e rau, pe cine sa condamne si pe cine sa absolve de vina. (...) Mestesugurile vitale erau parasite, întrucât fiecare se credea mai destept, voind sa-si impuna ideile si sa-si introduca reformele; agricultura fusese lasata de izbeliste" (F.M. Dostoievski, "Crima si pedeapsa", Editura Corint, Bucuresti, 2014, pp. 586-587). Nu voi încerca sa identific similitudini cu ceea ce s-a întâmplat în ultimii doi ani. Nici nu are rost sa speculez, plecând de la acest fragment, pe marginea unei (eventuale) viitoare pandemii. Însa, cosmarul lui Raskolnikov are, cu siguranta, valente apocaliptice. As lua elemente din el pentru a completa articolul pe care l-am publicat chiar acum un an, cu titlul: "Care sunt semnele sfârsitului lumii?". El pare un fel de descriere detaliata a celebrei sentinte a Sfântului Antonie cel Mare: "Va veni vremea ca oamenii sa înnebuneasca si, când vor vedea pe cineva ca nu înnebuneste, se vor scula asupra lui, zicând ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor" (Patericul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 9). Fanatismul generalizat, convingerea de a fi unic detinator al adevarului, refuzul oricarei forme de dialog, insistenta disperata de a impune celorlalti propriile convingeri - iata elemente care vor anunta iminentul sfârsit al acestei lumi. E firesc sa ne îngrijoram, vazând cum ele se regasesc deja în spatiul public, mai ales în presa si pe retelele de socializare, dar si în dialogurile directe dintre oameni - în familie, prin piete, la locul de munca. De la "referendumul pentru familie", când am vazut ca oamenii au fost cu atât mai usor de manipulat cu cât (li se parea ca) aveau acces la mai multe informatii sau ca aveau o educatie intelectuala de înalta tinuta ("lasa, ca stim noi!..."), pentru mine este evident ca exista un serios deficit de discernamânt în societate. Însa, daca de la cei ce deifica ratiunea si informatia (stirea!) nu poti avea asteptari în acest sens, la cei ce se considera "madulare" din Biserica sunt (sau ar trebui sa fie) alte exigente. Si este extrem de dureros sa constati cât de usor se pot confunda credinta cu fanatismul, marturisirea cu tipatul si jertfa cu trântitul. Am sa închei cu un alt pasaj de Pateric, care aduce o alta perspectiva asupra acestor framântari de sfârsit de lume: "Parintii nostri sfinti de la Sketis au prorocit despre generatia de pe urma, spunând: «Ce facem noi?» Unul dintre ei, care era un om de seama, al carui nume era apa (adica ava, n.m.) Ischyrion, a raspuns: «Noi am pazit poruncile lui Dumnezeu». Ei au raspuns si i-au zis: «Dar cei care vin dupa noi, ei ce vor face?» El a zis: «Vor ajunge la jumatatea lucrarii noastre». Si au mai zis: «Si cei care vor veni dupa ei?» El a spus: «Aceia nu vor avea nici o lucrare; va veni o încercare asupra lor, iar cei care vor fi gasiti curati în încercare vor fi mai mari decât noi si decât parintii nostri»." ("Apoftegmele parintilor desertului: versiunea copta sahidica sau Patericul copt", Humanitas, Bucuresti, 2021, p. 209). În "încercarea" ce va veni, sa fim "curati" - adica "simpli", sa nu complicam lucrurile, sa le luam ca atare, ca din mâna lui Dumnezeu si, mai ales, sa nu spunem pacatului virtute. Macar atât de am face si ne putem mântui, ba chiar putem gusta o fericire cel putin la fel de mare ca a atâtor nevoitori din pustie.
