Pescar împatimit si irecuperabil, autorul serialului nu rezista ispitei de a îmbina etimologia „profesionistaˮ cu stiinta primara, atavica, directa si umila a lucrurilor. La începutul secolului trecut, lingvistii au dezbatut cu destula temeinicie metoda de cercetare cunoscuta sub numele german de Wörter und Sachen (‘cuvinte si lucruri’), prin care se propunea o cale de cunoastere a evolutiei istorice a unor comunitati umane, etnii, triburi sau popoare, pornindu‑se de la relatia între prezenta sau absenta unor cuvinte într‑o limba data, respectiv semantismul lor diferit de la o limba la alta, pe de o parte, si mentalitatile, felul de a fi, cultura materiala, obiceiurile si traditiile comunitatilor respective. Se presupunea, de exemplu, ca absenta unui cuvânt care sa desemneze marea sau pescuitul în limbile unor popoare migratoare din vechime este un argument de localizare în stepa eurasiatica a „leaganuluiˮ popoarelor respective. Unul dintre promotorii principali ai acestei metode de cercetare a fost învatatul german Hugo Schuchardt (1842‑1927), magistru si apoi prieten al filologului iesean Alexandru Philippide (1859‑1933), socotit de elevii lui directi (I. Iordan, G. Ivanescu, Gr. Scorpan) si de urmasii acestora (Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Ecaterina Teodorescu, Stefan Giosu, Carmen Pamfil, Dumitru Irimia s.a.) drept fondatorul Scolii de Lingvistica de la Iasi. Ca orice metoda din stiintele culturii sau ale spiritului, aceasta metoda are virtutile si limitele ei. Voi încerca sa o aplic, mai mult ca amuzament sau ca joc de eruditie pescareasca, fara pretentia unei rigori absolute, la domeniul terminologiei pescuitului. Exemplele pe care le voi da fac parte exclusiv din sfera experientei mele directe de pescar vorbitor al limbii române, originar dintr‑un sat dobrogean de la Dunare. Pe cititorul interesat de mai multa precizie, de detalii si de nuantari, îl îndrum spre monografiile mai vechi semnate de Mihai Bacescu si C. Antonescu sau la tratatele academice de specialitate, mai recente. Trebuie, apoi, sa întaresc intuitia cititorului ca, în domeniul denumirilor pentru vietuitoarele de tot felul, animale, gânganii, pasari si pasarele, nesfârsitul numar al pomilor, arborilor, arbustilor si ierburilor si florilor câmpului, nimeni nu se poate lauda cu o cunoastere totala, în nicio limba. Pornind de la aceasta constatare, naturalistul suedez Carl Linné (1707‑1778) a avut ideea geniala de a crea un catalog cuprinzator cu numele latinesc al vietuitoarelor de pe pamânt, din ape si din aer, indicând genul si specia fiecareia. Completat în permanenta, acest tabel este folosit si astazi de naturalisti. Lucrurile se complica si mai mult daca avem în vedere faptul ca de la o regiune la alta repertoriul denumirilor de vietuitoare prezinta diferente mari, la fel ca si denumirile specifice ocupatiilor traditionale. Pescuitul este una dintre aceste ocupatii traditionale stravechi, dar nu una dintre cele capitale la români, precum pastoritul sau cultivarea pamântului. Asa încât, concluziile la care voi ajunge nu trebuie sa mire pe nimeni si trebuie luate cum grano salis, adica „bob cu bobˮ! O distinctie elementara pe care o facem atunci când abordam stiintific lexicul unei limbi este aceea dintre cuvintele mostenite din limba‑mama (în cazul nostru limba latina), cum ar fi cer sau râu din lat. caelum, respectiv rivus, cuvintele create pe teritoriul limbii române de la radicali latinesti (ceresc sau râulet) si cuvintele împrumutate din diferite limbi cu care românii s‑au aflat în contact de‑a lungul secolelor, de exemplu slava veche (a iubi), maghiara (oras), greaca (condei), turca (bacsis), bulgara (gradina), ucraineana (bors), tiganeasca (baros), franceza (metresa), germana (halba), engleza (tenis) etc., etc. Mai distingem o a patra categorie de cuvinte, cea a neologismelor, adica a acelor termeni preluati mai recent din latina, greaca sau din unele limbi de cultura moderne, pentru a satisface nevoile de desemnare din sferele superioare ale culturii sau ale vietii sociale (celest, riveran, drama, ministru, colocviu etc.). Acestea fiind zise, sa trecem deci la treaba, la tema care ne preocupa, etimologia pescareasca, tema frivola pentru multi, dar foarte serioasa pentru initiati. Prima observatie care se impune este aceea ca direct din limba latina, „limba materna a Europeiˮ sau „mama tuturor învataturilorˮ (cum au zis autori dragi inimii mele!), nu s‑au mostenit direct în româna decât doua cuvinte, este drept, esentiale, cunoscute si folosite de toti românii: peste si, eventual, pescar. Primul derivat românesc de la peste este, desigur, verbul a pescui. Familia lexicala de la aceasta baza este destul de bogata: pestisor, pesteoaica, pescarita, pescarie, pescarel, pescarus, pescuitor s.a.m.d. Ca neologisme, înregistram piscina, piscicultor, piscicultura si tot ce se mai poate deriva sau compune de aici. Din greaca vin, ca termeni savanti, direct sau prin intermediul unor limbi moderne, radicalii neologistici halieutic ‘referitor la pescuit, care tine de arta pescuitului’ si ichtys ‘peste’ (ihtiolog, ihtiologie, ihtiofag, ihtiofob etc.). Doi pescari mai recenti Un prim strat de cuvinte, fluid si deschis creativitatii oricui, pe care îl mentionam primul, pentru a‑l lasa deoparte, este cel al numelor de pesti create prin metaforizare (comparatie implicita), cum ar fi vaduvita (aprox. ‘pestisor sarman ca o vaduvioara umana’), rosioara ‘pestisor cu aripioare rosii’, regina (specie numita si biban-soare, pestisor cu solzi galben aurii), porcusor ‘pestisor Dumnezeu stie de ce asemanat cu un purcelus’, sula mocanului, un peste serios, cu evidente trasaturi analogice direct legate de sugestia din cele doua elemente ale compusului, mos ‘un pestisor cu capul mare si cu tepi, dar si cam… balos si lunecos’ (honni soit qui mal y pense!). Vin apoi creatii spontane nitel mai complicate, precum boistean, cu sufix românesc, dar cu fundament vechi slav sau, poate, bulgar (boiste ‘locul de bataie al pestilor primavara, în perioada de rut!) sau moaca, numele nu doar al unui pui de somn, dar si al puietului altor specii, în infinita lunecare a imaginetiei pescaresti. Baza derivativa, moaca, nu are etimologie cunoscuta, adica poate veni de oriunde, din limba supusilor lui Zalmoxis, ai lui Gingis‑han sau, pur si simplu, poate fi o onomatopoema! Tot asa este si cu gingirica, prin care riveranii constanteni ai Pontului Euxin denumesc un fel de scrumbie mai mica, vocabula plina de dragalasenie, dar pentru care nu gasim un echivalent în nicio limba de prin preajma. Ce sa mai spui de mârlita, cuvânt de alint pentru un pui de stiuca, pentru care, oricât ai scotoci dictionarele, nu vei gasi decât definitia docta a unei oi apte de reproducere, în strânsa relatie cu verbul a mârli, cu sensul, popular si destul de vulgar, de ‘a avea relatii sexuale’ („duci oile la mârlitˮ) sau, înca si mai vulgar („nu esti cu gândul decât la mârlealaˮ). Lexicologii au gasit sonoritati asemanatoare si în sârba, slovena si bulgara, dar o legatura deloc neglijabila este cea cu mârlan, cuvânt atât de surprinzator de actual, dar a carui origine ramâne o taina. Sa‑l inventariem si aici si pe plevusca (sufixul ‑usca este desigur, usor de recunoascut!), care însemneaza niste pestisori la gramada, de diferite specii, asemenea fragmentelor infinitezimale din paiele luate de vânt la treieris (pleava, cuvânt vechi slav). Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
