Fata de ceea ce se întâmpla la CFR Cluj, fotbalul iesean pare o oaza de stabilitate. Sub aspect cultural, o comparatie între Iasi si Cluj este captivanta având în vedere contributiile în domeniu ale cetatii culturii din Moldova si Heidelbergul ardelean, centre universitare de prestigiu imens la nivelul României dodoloate râvnite de Lucian Blaga si atâtia mari carturari. Însusi numele lui Blaga, alaturi de cele ale lui Eminescu si Creanga care au lustruit prestigiul urbei bahluviene ne scutesc de comparatii nepotrivite. Sub aspectul civilizatiei lucrurile stau nitel mai altfel, multe depinzând de diferenta între modelul cezaro-craiesc si cel muscalo-turcesc care au dominat cele doua frânturi importante de Românie. Desi, uneori ni se pare ca exista tendinte de inversiuni perverse în astfel de paradigme, în zilele noastre. Din punct de vedere al sporturilor, balanta înclina pâna la ruperea articulatiilor spre metropola de pe Somes. Clujul reprezinta un model de organizare sportiva recunoscut si peste hotare. Este un fapt cunoscut ca aceia carora le trece ideea prin cap de a organiza competitii internationale în România s-au obisnuit sa priveasca mai mult spre orasul lui Emil Boc, decât spre capitala dâmboviteana. Întreceri de mare calibru de tenis, baschet, gimnastica, atletism, volei, tenis de masa, dovedesc ca urbea napocana a redescoperit, dupa un experiment esuat în fruntea guvernului, un primar dedicat sportului. Unii ar spune în contrapartida ca echipa de suflet a Boc, gruparea fotbalistica a „sepcilor” rosii, înoata în mediocritate, ca rateaza an de an promovarea în Liga I, dar asta nu este un repros, ci o calitate numita obiectivitate. Iasul a trecut în ultimii ani de la pesedistul Gheorghe Nichita, la excursionistul Mihai Chirica în mod vijelios, cu multe hopuri-dâmburi, metamorfozate în reale drame sportive. Nichita, un mare pasionat al fotbalului, a fost îndelung criticat pentru ca tinea restul sporturilor în stare de subzistenta de dragul sportului rege, în timp ce numitul monarh de-abia reusea sa se mentina într-o stare de mediocritate aurita. Totusi, trebuie sa recunoastem cinstit si lautareste ca echipa de fotbal Politehnica Iasi manifesta o stabilitate rar întâlnita în învolburatul fotbal românesc, exceptând falimentul din 2010, care a condus la controversata inginerie cu Tricolorul Breaza. Sa nu uitam ca regretatul Ionut Popa reprezenta un record de stabilitate pe banca tehnica a unei echipe care nu întotdeauna îsi extazia suporterii. Acum, odata cu Nichita, rob al propriilor pacate, s-a dus si linistea, s-a dus si stabilitatea în fotbalul iesean. Sabia împrumutata de la Alexandru Macedon, cu care „actualul” a taiat nodul gordian al celorlalte sporturi, s-a transformat în sabia lui Damocles, agitata la rastimpuri ori de câte ori singurul sport de larga popularitate în urbe trece prin clipe grele. Clipe determinate, ca s-o spunem pe aia dreapta, de promisiuni neonorate, de o atmosfera de incertitudine întretinuta parca artificial. La putin timp dupa reiterarea ritualului cu sabia, dupa trei esecuri absolut logice ale plutonului încropit la repezeala în Copou, fotbalistii de la Politehnica Iasi au dat doua palme zgomotoase marelui sabrer, victoriile cu „U” Cluj si Poli Timisoara. Neîndoielnic, au contat si declaratiile de încredere ale conducerii executive la adresa echipei si antrenorului, venite prompt. Ca a fost o urma de regret indusa de la centru, ca a fost o fronda a lui Florin Briaur &Co, conteaza mai putin. Efectul a fost remarcabil. Si iata ca taman când ne pregateam sa ne punem cenusa în cap în fata proverbialei seriozitati ardelene, auzim lucruri incredibile de la Cluj. Ce-i drept, e vorba de o institutie privata, CFR, nu de primarul Boc, dar mentalitatea satrapica n-are statut economic sau administrativ. În vestiarul CFR, oficiali ai campioanei României s-au batut precum caftangiii din Manastur, sub privirile jucatorilor, încântate de perspectiva de a scapa de zbirul Sumudica. La Poli Iasi, încercarile de „restauratie politica”, pe plan administrativ si tehnic au esuat, cel putin pâna în momentul de fata. La Cluj, pentru a demonstra sus-mentionatul ardelenism proverbial, Dan Petrescu este readus pentru a treia oara, parca musai pentru a contrazice zicala cu ulciorul. Si paradoxul continua. Si atunci nu ne ramâne decât sa punem întrebarile clasice: public sau privat? moldoveneste sau ardeleneste? politic sau plutocratic? Pâna la urma, privind cu ochi de suporteri, parca tot la Iasi e mai bine: Poli nu câstiga titluri fluierând, pentru ca apoi sa faca România de râs prin cele Cupe Europene.
