Daca e ceva ce Dumnezeu respecta cu sfintenie în ceea ce ne priveste, acesta este darul libertatii. De aceea, El nu copleseste auditoriul prin eruditie atunci când predica, nu apeleaza la atotstiinta Sa decât în anume situatii, nu face minuni spre a impresiona, ci povatuieste, îndeamna, mustra (când e cazul), tamaduieste - din iubire - “toata boala si toata neputinta din popor”, dar cere discretie asupra acestor fapte si nu raspunde niciodata atunci când i se cer “semne si minuni”. Vorbindu-ne în pilde, Domnul nu face decât sa ne respecte calitatea de parteneri de dialog. Fara a anula distanta dintre creatura si Creator, dintre om si Dumnezeu, parabola creeaza un spatiu în care cei doi se pot întâlni ca doi prieteni ce stau “la un pahar de vorba”. Dumnezeu Se pleaca spre om si-i vorbeste pe limba si întelesul acestuia. Iar prin povestea pe care i-o spune, Dumnezeu îi deschide omului poarta catre o alta lume decât cea din care se inspira parabola, anume catre realitatea Împaratiei Cerurilor. De pasit prin aceasta poarta nu mai depinde însa doar de Dumnezeu, ci si de fiecare om în parte. *** Pe Dumnezeu nu-L poti iubi cu adevarat decât atunci când devii constient de libertatea pe care o ai si pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include si dreptul de a-L refuza. Din respect si din desavârsita iubire fata de noi, Dumnezeu va cauta sa alunge din viata noastra orice element care ne-ar putea constrânge sau determina sa-L iubim. Iar “testul final” al relatiei de iubire cu Dumnezeu este cel în care noi ne constientizam statutul de persoana, adica ne asumam în deplina cunostinta de cauza si ne acceptam locul pregatit noua de El, acela de parteneri egali în iubire. Aceasta comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, tema predilecta a teologiei si a filosofiei crestine contemporane, este esentiala pentru a întelege în ce anume consta demnitatea omului si de ce este el mai presus de toate celelalte fapturi. *** Libertatea nu poate fi înteleasa doar ca alegere între bine si rau. Libertatea de a alege între ceva si altceva, de a o lua la stânga sau la dreapta tine de liberul arbitru, dar nu da adevarata dimensiune a libertatii si nu reflecta întregul tragism al existentei raului în lume. Preocuparile pentru o întelegere pâna la semnificatiile cele mai profunde ale libertatii sunt extrem de reduse în istoria umanitatii. Filosoful crestin Nikolai Berdiaev constata, cu amaraciune, ca libertatea nu este deloc pe placul maselor de oameni. Acestia, precum în Legenda Marelui Inchizitor, sunt gata sa renunte la o libertate autentica pentru una aparenta, dar care ofera pâine si confort. “De altfel, libertatea a fost mult deformata si transformata în instrument de supunere, a fost înteleasa exclusiv ca drept, ca pretentie a oamenilor, pe când ea este mai ales o datorie. Libertatea nu înseamna ce Îi cere omul lui Dumnezeu, ci ce îi cere Dumnezeu omului. De aceea libertatea nu este usurinta, ci dificultate, povara cu care trebuie sa se încarce omul, ceea ce se accepta atât de rar" (cf. Nikolai Berdiaev în volumul “Încercare de metafizica eshatologica”). *** Dumnezeu ne respecta prea mult pentru a ne tine “legati” de El printr-un atasament bolnav, printr-o iubire a noastra interesata sau cumparata, indiferent cum. El nu doreste sa-I cautam prezenta doar pentru ca ne-a hranit cu pâine si ne-am saturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru ca eram bolnavi si ne-am vindecat. Ne copleseste cu multe daruri dar, dupa aceea, ne reda libertatea, ne “slobozeste”, “dispare” cumva din viata noastra. Acesta este si primul semn mai evident ca ne pretuieste ca persoane, ca parteneri egali de dialog, ca fiinte ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora. Nu da semne de îndepartare pentru ca nu ne iubeste, ci “pleaca” tocmai pentru ca ne iubeste prea mult si nu vrea sa ne sufoce. Ne ofera acel “spatiu de manevra” în care noi sa putem opta, sa facem alegeri în deplina libertate, nu sub influenta vreunui dar, oricare ar fi el. *** Omul modern are tendinta de a se raporta exclusiv la propria sa ratiune si îsi face din asta un titlu de glorie. Dar înca ar fi bine daca aceasta ratiune a sa ar fi una luminata, curatita de orice pornire patimasa, daca omul ar fi nu doar rational, ci si întelept. Cu discernamânt. Dar omul poate fi atât de josnic încât, pentru a-si justifica anumite patimi, anumite neputinte sau chiar boli sufletesti (vicii), foloseste argumente “rationale” si postuleaza “principii de viata” pornind de la starea sa morala cazuta, de la cele care îl stapânesc si îl înlantuie. În loc sa lupte spre a se elibera de ele, “omul recent” prefera sa-si faca iluzii ca aceasta stare a sa ar fi, de fapt, un triumf al libertatii (confuzia cu libertinajul a ajuns, astfel, loc comun). “Drepturile omului” si “corectitudinea politica” sunt manipulate adesea spre a oferi “onorabilitate” celor care traiesc în patimi grele si savârsesc pacate de care se declara “mândri”.
