Strângeam fânul usor absent, ratacit prin hatisul propriilor gânduri, cu un zâmbet vag, inexplicabil; supararea pe viata, pe oameni, pe Dumnezeu si, în special, pe vacile complexului zootehnic începea sa se estompeze. Apa înalta pâna la glezne începuse sa aiba efecte tamaduitoare, zapuseala parea un balsam cu iz de tamâie, iar doctorul veterinar, cu figura lui obisnuita de Jack Spintecatorul, capata un aer bonom. Avusesem o zi cumplita. Încheiasem primul episod de truda istovitoare din viata mea, pe care îl percepeam ca pe o victorie à la Pirus, adica una echivalenta cu o înfrângere; înca o astfel de izbânda si pierdeam definitiv razboiul cu munca, ce tocmai debutase, pe o roua groasa, la mijirea zorilor. Ajuns acasa, nu ma interesa nici tocanita de cartofi aburinda, asezonata cu marar proaspat din gradina, nici pâinea rumenita, abia scoasa din cuptor, cu o coaja crocanta si întotdeauna irezistibila, nici compotul de bardace rece ca gheata, nici parfumul îmbietor al perelor „rapanoase”, galbene-aurii, dulci ca mierea si agatate ostentativ în pomul sub care gainile traiau într-o vesnica siesta. Placinta cu brânza de vaca, ou si esenta de rom, ale carei miresme inundau ulita si îmi nauceau glandele olfactive de fiecare data, statea neatinsa si mirata, aproape indignata, pe masa din bucatarie. Ma suparasera oamenii, lumea, universul, Dumnezeu si, mai ales, vacile complexului zootehnic din sat. Eram elev de liceu, aflat în binemeritata si legitima vacanta de vara si munceam cu ziua, pentru cincizeci de lei, la adunat fân. Pe atunci, undeva spre finalul glorioasei epoci socialiste, nu existau liniile telefonice „verzi” de tipul 0800…; prin urmare, copilasii firavi si diafani ai taranilor, ma refer la cei ca mine, de vreo cincisprezece-saisprezece ani, care, altfel, alergau dezlantuiti dupa minge ori bateau cu gratie barbunca în fiecare zi de duminica, nu puteau raporta abuzurile inimaginabile comise asupra lor de niste parinti cu inima din vata de sticla, care îi trimiteau sa-si câstige bani de buzunar sau de o pereche de tenisi chinezesti. Soarele turbat de august se napustise asupra Plugariului, dupa o noapte în care cerul crapase pe la încheieturi, iar norii se prabusisera peste lume, ca pe vremea lui Noe. Prin sat, babele susoteau ca doar clopotele trase de paracliser, în cimitir, si topoarele înfipte în pamânt, în fata fiecarei case, ajutasera la evitarea potopului. Caldura sahariana si umiditatea tropicala ma schingiuiau fara mila, iar eu ma vedeam silit sa adun cu furca iarba proaspat cosita, pe un ses inundat, cu picioarele scufundate în apa pâna la glezne. Colac peste pupaza, în pauza de prânz, medicul veterinar al asa-zisei asociatii economice intercooperatiste (una dintre himerele ceausiste de industrializare fortata a agriculturii), un personaj frust, bosumflat, dar cu scoala, detasat la capatul lumii din motive de batalion disciplinar, pesemne, din cauza placerilor bahice, cât se poate de vizibile pe fata, altfel, inexpresiva, ma cheama în birou si-mi spune pe un ton de superioritate amestecata cu dispret: „Ba, dintre astia, tu pari ceva mai rasarit! De ce dracu porti lantisor ca o muiere?”. Ca sa fiu în rând cu lumea si sa-mi urgentez intrarea în breasla ermetica, pentru mine, aproape masonica a barbatilor, ma pusese necuratul sa-mi cumpar un gablonz de vreo treisprezece lei, a carui pojghita aurie se topea acum din cauza sudorii si mi se prelingea pe piept. Astfel, prima mea tentativa de a trudi pe bani fusese un fiasco desavârsit. Nu numai ca mi-am jurat atunci sa ma las de munca, dar îmi promisesem sa nu mai port vreodata bijuterii, nici macar verigheta. Ajuns acasa asudat, flamând, însetat, fara gablonzul deja înnegrit, pe care îl aruncasem suduind într-o gârla de pe ses, si, odata cu el, o vocatie de posibil Catalin Botezatu, sunt întâmpinat de maica-mea, care, în loc sa-mi oblojeasca ranile sufletesti adânci si insuportabile produse de strânsul fânului, îmi spune cu un glas plin de curiozitate vesnic iscoditoare, cum numai soacrele sau viitoarele soacre au, ca Aurel Chetraru, postasul sau postariul, dupa cum îl denumea Ili a' lui Lunic, mi-a adus un plic. Însa eu nu-mi doream altceva decât sa ma spal, sa-mi schimb vesmintele pline de sacrificii insuficient apreciate si sa adorm în camera racoroasa „de dincolo”, dupa cum îi spuneam noi. Soarele daduse deja bir cu fugitii, se facuse noapte, iar locul zapuselii fusese luat de un vântisor ce-mi mângâia fata ca palmele neasemuit de blajine ale bunicilor. Îmi trasesem sufletul pe scarile din fata casei, unde ma mai sâcâia doar bâzâitul gânganiilor venite sa culeaga nectarul din perele varatice cazute lânga trotuar. La lumina lunii si a becului din veranda, deschid plicul cu expeditor anonim, astfel încât curiozitatea maica-mii sa nu dea în clocot si sa se reverse precum laptele din ceaunul uitat pe plita încinsa. Parcurgeam cuvintele asezate pe hârtia alba cu o caligrafie aproape impecabila, iar lehamitea mi se risipea usor-usor, readucându-mi la viata simturile toropite de caldura ucigatoare de peste zi. Un fior subtil, cald si dulce ca pacatul, ca siropul de trandafiri cu petale roz, precum cei din coltul casei noastre, din care mama gatea cea mai aromata dulceata din lume, punea stapânire pe trupul meu curios din fire si tot mai nelinistit, nerabdator sa exploreze lucruri si tinuturi necunoscute. Totusi, nu eram încântat sau entuziasmat, asa cum, poate, ar fi trebuit sa fie un adolescent, ci, mai curând, fâstâcit, confuz, dezorientat în timp si spatiu. O uluiala bizara ma luase în stapânire. La finalul lecturii, eram de-a dreptul stupefiat: dupa câteva pagini de vorbe-n vânt, de argumente lipsite de coerenta, inutile si aproape infantile, expeditoarea îmi declara ca ma iubeste, cu seninatatea si gingasia caracteristice doar urmaselor Evei. Si, ca sa ma zapaceasca definitiv, refuza sa încheie precizându-si numele, asa cum procedeaza orice femeie cu adevarat „barbata”. „Dificila natie mai sunt femeile astea”, îmi spuneam cu gândul la Azazello, unul dintre dracusorii cu fata umana din Maestrul si Margareta. A urmat o noapte de angoasa si nesomn, ca prefata a unei alte zile de munca fortata, pe sesul înghitit de apa si plin de fân. Însa ceea ce m-a uluit cel putin la fel mult a fost faptul ca, a doua zi, cerul, care, la Plugari, sta proptit pe turla bisericii de pe dealul unde fusese cândva curtea boiereasca, îsi schimbase culoarea. Devenise de un albastru intens si straniu, pe care aveam sa-l mai contemplu o singura data în viata, într-o zi de mai, deasupra unei livezi de portocali, în Mallorca, acolo unde si-au consumat iubirea melancolicul Chopin si exuberanta Amantine Aurore, adica, George Sand. Soarele, care mai toata viata mi-a fost un inamic atunci când munceam câte ceva, devenise mai prietenos si mai blând cu mine, desi revarsa dezlantuit tone de jaratic peste lume, la fel ca în ajun. Toate culorile din jur, pâna mai ieri, terne si lipsite de viata, capatasera o stralucire pe care n-o sesizasemvreodata. Parfumul de iarba cosita si flori de câmp devenise atât de pronuntat, încât îmi crea senzatia ca universul avea prospetimea din ziua Facerii. Strângeam fânul usor absent, ratacit prin hatisul propriilor gânduri, cu un zâmbet vag, inexplicabil; supararea pe viata, pe oameni, pe Dumnezeu si, în special, pe vacile complexului zootehnic începea sa se estompeze. Apa înalta pâna la glezne începuse sa aiba efecte tamaduitoare, zapuseala parea un balsam cu iz de tamâie, iar doctorul veterinar, cu figura lui obisnuita de Jack Spintecatorul, capata un aer bonom. Peste sat, nu ploua cu saruturi, asa cum se întâmpla peste Normandia adolescentei lui Flaubert, însa o stare de armonie parea sa se fi asternut ca o plapuma delicata deasupra oamenilor si a lucrurilor. Pasii nu-mi mai erau grei ca plumbul, ci usori ca puful de papadie. Timpul însusi intrase la apa, odata cu tenisii mei, încât cele zece ore de azi pareau o clipita fata de eternitatea celor zece ore de ieri. Ajuns acasa la apusul soarelui, nu simteam nici foamea, nici setea, ci doar o usoara stare de imponderabilitate a inimii, care se desprindea usor-usor din piept si se îndrepta agale, dar cu toata hotarârea spre gât, unde îmi îngreuna respiratia, ce devenea tot mai precipitata. M-am îndreptat direct catre dulapul cu haine, acolo unde ascunsesem scrisoarea nesemnata. O asezasem între camasile calcate cu grija de maica-mea, între care ea pusese un sapun Fa, o raritate absoluta în acele vremuri, cumparat de mine, cu treizeci si cinci de lei, de la niste polonezi, dintr-un autocar parcat sub zidurile Goliei. Reciteam bulversat rândurile anonimei, având sentimentul ca ma transpun, pe rând, în personajele din Invitatie la vals, Donna Alba sau Printul, carti citite cu placere si interes, dar fara vreun sentiment special, în clasa a opta, cu vreo doi-trei ani în urma. Duminica, la întâlnirile cu baietii din sat, paream complet detasat. La acea vreme, colegii mei de generatie ramasi la vatra aveau foarte putine subiecte de discutie. De regula, vorbeau cu pasiune despre cai si ultima mare inovatie din transportul rural, flaitonul, mai precis, caruta cu roti din tabla si cauciuc, fata de cele din lemn, acoperite cu o sina subtire si îngusta din fier, ca a strabunicilor nostri. În orice caz, nimeni nu astepta cu înfrigurare urmatoarea editie a DOOM-ului (Dictionarul Ortografic, Ortoepic si Morfologic al Limbii Române). Eu îi priveam cu indulgenta, dar aveam gândurile în cu totul alta parte, desi n-as fi putut spune cu precizie unde. Treptat, o melancolie molcoma, difuza, ubicua, fara cauza si obiect, mi se instalase pe furis în suflet, desi era amestecata într-o proportie indefinibila cu o bucurie la fel de lipsita de temei, usor tâmpa. Resimteam un foc interior, de mica intensitate, însa neconfirmat de termometru. Reciteam obsesiv scrisoarea cu miros de sapun Fa, în speranta aflarii unui indiciu privind expeditoarea. Fara îndoiala, ma îndragostisem, însa de o fiinta fara chip. Ma îndragostisem in rem, mai precis, cu privire la fapta, dupa cum se spune în stiinta dreptului, nu in personam, mai precis, cu privire la persoana; o facusem într-un soi de contumacie, adica, în absenta „inculpatei”. Aflat în imposibilitatea de a descoperi îndragostita lipsita de curaj, mi-am petrecut noptile de vacanta sculptând-o cu propria minte, asa cum Pygmalion procedase cu Galateea. Mi-o imaginam slaba, dar cu „marginile” rotunjite, neascutite, usor trasa la fata, înalta, dar sub nicio forma mai înalta ca mine – deh, mândria masculina începuse sa-mi dea târcoale! –, cu pielea usor ciocolatie. O modelam cu o figura expresiva, dar sobra, frumoasa, dichisita, rafinata, întotdeauna plina de viata. O vedeam gratioasa, optimista, cu zâmbet sincer si larg, cu parul lung pâna pe umeri, cu carare pe mijloc, dupa moda vremii. Evident, trebuia sa fie o gospodina desarvârsita. Într-o noapte, am visat-o intrând în biblioteca în care eu reciteam pentru a optzeci si treia oara Critica ratiunii practice, a lui Kant, din care întelesesem tot atât de mult cât întelesesem din Critica ratiunii pure, adica, nimic, si având în mâna un platou cu mamaliguta si brânza cu smântâna, fara ceapa de aceasta data, pentru ca era seara în care programasem sa facem dragoste. Stiam de la García Márquez ca, pe termen lung, fericirea unui cuplu depinde mai mult de alte aranjamente lumesti, inclusiv cele culinare, decât de vâlvataia iubirii, care, desi constituie o preconditie esentiala, insubstituibila a casatoriei, scade în intensitate, pe masura trecerii timpului. Fermina Daza, eroina din Dragostea în vremea holerei, s-a casatorit cu doctorul Juvenal Urbino, nu pentru ca-si pierduse mintile dupa el, ci pentru ca acesta îi promisese ca n-o va obliga sa manânce vinete. Astfel, iubirea mea ideala depindea nu doar de caracteristicile „sculpturii” descrise mai sus, ci si de brânza cu smântâna. Într-o alta noapte, avusesem un cosmar: îi lasasem câteva kilograme în plus, care se asezasera cu obraznicie si inestetic pe obraji si coapse, de unde ma sfidau, lucru ce m-a obligat sa ma trezesc speriat, pe neasteptate, si sa îndrept situatia. Însa din cauza nerabdarii si, mai ales, a lipsei de experienta, sculptorul din mine uitase un aspect esential, pe care aveam sa-l sesizez abia atunci când nu se mai putea face nimic. În blocul de fildes folosit pentru a o sculpta pe Galateea, Galateea mea, se afla, într-o stare latenta, cel mai înversunat si mai insidios vrajmas al barbatului, migrena feminina, care loveste în general dupa patruzeci de ani. Însa când mi-am dat seama, zarurile fusesera aruncate deja! „Sculptura” era (aproape) perfecta: trebuia doar sa-i descopar echivalentul în realitate. A urmat o cautare lunga si presarata cu dezamagiri. Uneori, serile din vacanta studentiei ma prindeau pe aceleasi scari din fata casei, reflectând, sub mireasma atotputernica a acelorasi pere varatice, la marea întrebare a vietii lui Hemingway, cea care, se pare, l-a bagat în mormânt: cum poate sti un tânar care va fi iubirea vietii lui? Scrisoarea acelei necunoscute, a carei identitate n-aveam s-o aflu vreodata si care ma determinase sa-mi pun pentru prima data astfel de întrebari existentiale, ma facuse sa descopar în propriile strafunduri lucrul ce avea sa ma chinuie cel mai mult de-a lungul vietii: frica de iubire. Ori de câte ori mi se aprindeau vâlvataile interioare, ceea mi s-a întâmplat destul de rar, simteam ca am soarta lui Sisif, cel blestemat de zei sa esueze în tot ceea ce face. Întotdeauna îmi lipsea un milimetru, care, pentru vesnicul neîncrezator în dragoste care devenise tânarul din mine, se dovedea a fi fatal. Mereu gaseam sau inventam un defect în Galateea pamânteana, aflata în imediata apropiere, ca pretext pentru a-mi ascunde teama irationala de iubire. Aveam sentimentul ca vorbele de dragoste ranesc, nu tamaduie, ca urâtesc, nu înfrumuseteaza, ca fragilizeaza, nu întaresc. Aveam senzatia ca iubirea nu era altceva decât demonul care îl chinuia noapte de noapte pe Sfântul Antonie în desert, unul ce i se înfatisa în straie de înger. Debutasem târziu în amorul fara amor, curios, dar lipsit de entuziasm si fara glorie. Magnetism animalic, descarcare electrica indusa de o supraacumulare de testosteron, un soi de respect, o minima afectiune si cam atât: fara febra, fara pojar, fara patos. Nici macar minciunile arhicunoscute din repertoriul masculin de împerechere nu ma ajutasera cu adevarat sa ma autoiluzionez. Fuga de dragostea veritabila era pentru mine un mijloc de autoprotectie, de autoconservare darwiniana a speciei; fugeam intentionat din calea ei, din cauza fricii inexplicabile de dezamagire si suferinta, ambele închipuite, aflate doar în mintea mea, desi îmi doream din tot sufletul ca sageata lui Cupidon sa vina dintr-odata, ca o vijelie, sa ma strapunga, sa ma îngenuncheze. Timpul trecea nemilos, iar memoria fragila a inimii mele începea sa depoziteze singuratate si pustiu, desi nu neaparat nefericire. Treptat, deveneam tot mai convins de faptul ca fericirea este posibila în absenta iubirii, mai mult, ca, în ultima instanta, neiubirea însasi constituie o conditie esentiala a fericirii. În fond si la urma urmei, chiar Fermina ajunsese la o concluzie similara. Eram de-a dreptul furios pe Dostoievski, atunci când, în Fratii Karamazov, definea iadul ca „fiind suferinta de a nu mai putea sa iubesti”. Eu nu ma prabusisem launtric, nu simteam incapacitatea de a iubi cu adevarat ca pe o mutilare a sufletului. Nu-mi percepeam inima ca pe o siberie complet glaciala sau ca pe o sahara seaca si semiobscura. La fel ca maestrul lui Bulgakov, ma resemnasem cu linistea, în locul turbulentelor create de puterile supranaturale ale Afroditei. Ma consolasera câteva cuvinte pe care Borges le preluase dintr-o evanghelie apocrifa: „Fericiti cei ce sunt iubiti si cei ce iubesc, precum si cei care se pot lipsi de iubire”. N-am înteles, la acea vreme, ca dragostea nu este un dar, ci un lucru care poate veni pe nesimtite, dar în care trebuie sa crezi si pentru care trebuie sa lupti zi de zi. În prima Epistola catre corinteni, Sf. Apostol Pavel spune un lucru extraordinar, dar interpretat gresit de cele mai multe ori: „Si daca n-a înviat Hristos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica si zadarnica este si credinta voastra”. Daca citim cu atentie acest pasaj cu totul special, precum si cele ce-l însotesc, realizam ca Pavel, de departe cel mai luminat dintre parintii crestinismului, dorea sa spuna ca, de fapt, pe Isus l-a înviat credinta noastra în viata vesnica, ca învierea nu constituie ceva primit de-a gata, dinainte cuvenit, un cadou banal, ca oricare altul. La fel stau lucrurile cu iubirea: credinta este cea care-i da nastere si, mai ales, o tine în viata, nu teama, nici frica de suferinta sau esec. Aveam sa ma conving de acest adevar cu multa dificultate, ani mai târziu: întâlnisem, din întâmplare sau, poate, nu, o fata nici înalta, nici slaba, nici cu piele ciocolatie, cu fata usor ovala, cu parul tapat si ochi maro. Ea m-a trecut printr-un proces lung si anevoios de exorcizare, care mi-a vindecat, sper, teama de iubire si mi-a dezghetat inima, macar partial, în pofida nesfârsitelor mele ezitari si poticneli, a mefientei mele funciare. Fata aceea m-a facut sa cred ca iubirea exista cu adevarat, daca îti reînnoiesti mereu credinta în ea si daca esti dispus sa astepti cu nadejde si sa trudesti pentru a o tine vie. Dragostea ei exasperant de staruitoare mi-a salvat viata de la insignifianta si lipsa de sens. Totusi, demonul fricii ma mai face si astazi sa ma întreb daca ea m-a iubit cu adevarat. Pai, cum ar putea sa te iubeasca în adevaratul sens al cuvântului o femeie care, de mai bine de douazeci de ani, dimineata de dimineata, îsi face doar jumatatea ei de pat si nu stie înca sa gateasca mamaliguta si brânza cu smântâna? Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
