Granita arata ca o gradina parasita. Fâsia ce fusese cândva arata era plina de buruieni. Bineînteles era si un gard de sârma ghimpata încâlcit, acoperit si el de vegetatie. Stâlpii ce delimitau teritoriul românesc de cel ucrainean erau scorojiti si napaditi de ciuperci. Totul arata ca o ruina... Nici granitele nu sunt ce au fost, îmi spuse prietenul meu Robert, în timp ce mesterea la un tablou cu îngeri. Cum asa? l-am întrebat. Nu stiu, raspunse el. Dar asta-i impresia mea. Si simtindu-mi nedumerirea, Robert continua: Vara trecuta, când semnele ca ar fi trebuit sa înceapa razboiul nu aparusera la orizont, am vizitat, împreuna cu prietenul meu Matei Visniec, Zalomestra, un catun apartinând comunei Brodina, situat la granita cu Ucraina. O parte din locuitorii comunei Brodina erau români, o alta parte ruteni. Limba lor seamana cu ucraineana, dar ei sustin ca nu sunt ucraineni, ci rusini. Am facut cu Matei Visniec o plimbare în afara satului si am ajuns la granita. Granita arata ca o gradina parasita. Fâsia ce fusese cândva arata era plina de buruieni. Bineînteles era si un gard de sârma ghimpata încâlcit, acoperit si el de vegetatie. Stâlpii ce delimitau teritoriul românesc de cel ucrainean erau scorojiti si napaditi de ciuperci. Totul arata ca o ruina... Parca eram în Calauza. Chiar si pârâiasul care susura prin vâlcea avea o culoare ruginie. Dar poate ca asa ar trebui sa arate granitele, i-am zis. Într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, ele oricum o dispara de la sine. Dupa cum vor disparea si granitele dintre limbi. Vom trai într-o lume mult mai libera. Lumea secolului XXI va fi altfel decât o vedem acum. Faptul ca granita nu e îngrijita, e un semn bun. Asta ar putea însemna ca nu sunt conflicte la marginea ei. Si mai înseamna ca tarile tind sa-si recâstige libertatea... Vorbesti destul de ciudat, mi-a replicat Robert, lucrând în continuare la tabloul lui. Nu vorbesc ciudat, i-am raspuns. Vorbesc în cunostinta de cauza. M-am nascut nu departe de Brodina. Tot într-un sat asezat la granita. Vârful bont al creionului lui Stalin ce a trasat linia de frontiera a despartit satul de unde era tatal meu, de statul unde se nascuse mama. Mama se nascuse la Fântâna Alba, acolo unde a avut loc masacrul. Prima descindere a Armatei Rosii la Fântâna Alba a fost ca un blestem. Bolsevicii au alungat calugarii din manastiri, le-au taiat barbile, batându-si joc de credinta lor. Au dat apoi jos clopotele din clopotnite si le-au spart în bucati. Le-au încarcat în camioane si le-au trimis la o fabrica de armament. Au scos afara papurile, si cartile sfinte, au scos si icoanele, - unele dintre ele pictate pe vremea lui Rubliov -, au aruncat benzina pe ele si le-au dat foc. Mai mult decât atât, i-au pus pe batrânii din Fântâna Alba sa se dezica de credinta lor straveche, si sa scuipe icoana Mântuitorului Iisus, batuta în cuie pe gardul scolii. Nici batrânii, nici tinerii nu s-au dezis de credinta lor. Asta s-a întâmplat în 1941, cu putin timp înainte de masacru. Dar masacru cum a fost organizat? ma întreba Robert. Poate stii ceva mai multe amanunte decât mine. Foarte simplu. Dupa metoda tipic stalinista. La începutul primaverii anului 1941, la câteva luni dupa invazie, NKVD a lansat zvonuri ca sovieticii ar fi permis celor care vor sa treaca granita în România. A fost o capcana tipic bolsevica, pregatita cu minutiozitate. Lumea a crezut în propaganda lansata si pe 1 aprilie 1941, un grup de circa 4 000 de persoane din satele din jur, purtând în fata un steag alb, flancat de icoane, prapuri si cruci, intonând cântece religioase, se îndrepta spre granita.La iesirea din padure, în poiana Varnita, situata la circa 3 km de frontiera, granicerii sovietici au somat coloana sa se opreasca. Oamenii însa nu s-au oprit, ci si-au urmat drumul, cântând în cor. Vazând ca grupul nu se opreste, granicerii i-au secerat cu mitralierele, tintind din plin. Cei care nu au cazut sub gloante si au încercat sa fuga, au fost urmariti de cavaleristi si spintecati cu sabia. Dupa masacru, mortii si ranitii au fost legati de cozile cailor si aruncati în cinci gropi comune, indiferent daca erau vii sau morti. Bunicii povesteau ca timp de doua zile si doua nopti pamântul aruncat deasupra victimelor se misca în ritmul bataii inimilor, pâna si-au dat toti duhul. Au existat, desigur, si câtiva „norocosi”, care au scapat cu viata. Dar soarta lor a fost si mai îngrozitoare. NKVD-istii i-au arestat, i-au torturat si i-au aruncat de vii într-o groapa peste care au presarat var. Asta s-a întâmplat acolo, în 1941, întelegi, Robert?! De asta am oroare de granita... Si asta nu a fost tot. Au urmat alte atrocitati, arestari, schingiuiri, executii si deportari în Siberia. Pe 26 iulie 1941, la scurt timp dupa intrarea României în razboi, Basarabia si Bucovina de Nord au fost eliberate de armata româna, iar granita dintre Fântâna Alba si Climauti, satul meu natal a disparut, dar nu pentru multa vreme. Caci, dupa cum stii, dupa 23 august 1944 Armata Rosie a revenit în România... Atunci a avut loc la Fântâna Alba un alt incident ce s-ar fi putut solda cu un alt masacru. Stii, i-am spus lui Robert, în Fântâna Alba traiesc staroveri, adica rusi de rit vechi sau lipoveni, care au fost persecutati pentru credinta lor înca de pe vremea tarului Alexei Mihailovici, tatal lui Petru cel Mare, sub obladuirea caruia s-au facut reformele religioase din 1642, impuse cu cnutul. Acolo, la Fântâna Alba, s-au asezat rusii de rit vechi, lipovenii, înca de pe vremea austricelor. Si tot acolo a fost si sediul mitropoliei lipovenilor din toata lumea. Pentru ei, totul era credinta. Credinta i-a facut sa îndure cele mai crunte pribegii. Pentru ei, Armata Rosie era armata lui Anticrist. Faptul ca în 1941 bolsevicii au devastat bisericile si Manastirile din Fântâna Alba era de neiertat. Apoi mai era vorba si de masacrul înfaptuit la marginea padurii, unde au murit si au fost îngropati mii de oameni. Aceste lucruri nu puteau fi iertate si nici sterse din memorie. Astfel ca atunci când Armata Rosie s-a apropiat pentru a doua oara de satul Fântâna Alba, câtiva mujici barbosi s-au urcat în clopotnitele bisericilor pe jumatate ruinate si au tras focuri de arma asupra bolsevicilor. N-a fost ranit nici un soldat. Incidentul a avut însa urmari tragice. Pentru ca s-a tras asupra lor, bolsevicii au scos tot satul în fata catedralei si i-au tinut pe sateni în genunchi timp de 48 de ore, sub amenintarea mitralierelor. Acolo, s-au aflat si bunicii din partea mamei, si cele trei surori, si fratele lor, dar si mama, si tata. Moartea a trecut la un milimetru de tâmplele lor. Soldatii Armatei Rosii nu aveau mila. La ei, credinta disparuse de mult, iar bisericile fusesera transformate în magazii si grajduri. Asa avea sa se întâmple si cu cele patru biserici de la Fântâna Alba. Si ele au fost transformate în grajduri. Satenii au scapat ca prin minune. Dupa 48 de ore, a intrat în sat si armata româna. Iar generalul ce se afla în fruntea trupelor vazând oamenii îngenuncheati sub amenintarea mitralierelor i-a întrebat pe sovietici ce s-a întâmplat. Când a aflat despre ce e vorba n-a stat nici o clipa în cumpana si a dat ordinul sa fie eliberati. E de mirare ca sovieticii l-au ascultat. Erau pregatiti sa-i împuste pe toti. Indiferent daca erau batrâni, copii sau barbati în floarea vârstei. Ceea ce-ti spun nu sunt povesti, sunt fapte. Si ce s-a întâmplat cu bunicii si parintii tai?! Parintii mei stateau la Climauti, iar Climautii ramasesera în partea româneasca dupa trasarea granitei. Fântâna Alba însa fusese ocupata de sovietici, iar bunicii mei împreuna cu cele trei surori ale mamei, temându-se sa nu fie deportati în Siberia, si-au lasat tot avutul lor acolo si trecând noaptea granita s-au refugiat în România. Au pribegit vreme de trei ani, cu acte false, procurate cu greu, ascunzându-se de autoritati prin diferite locuri; s-au urcat clandestin în vagoanele de marfa si au ajuns pâna-n Banat. De unde s-au întors în cele din urma si s-au asezat la Radauti. Dincolo, a ramas doar un unchi de-al meu, care a avut mult de patimit. Când venea în România, vorbea în soapta. Îi era teama si de umbra lui. Din când în când, se scula de la masa si se uita pe geam. Avea impresia ca îl urmareste KGB-ul. Si granita? ma întreba Robert. Cum era granita în vremea copilariei tale? Fascinanta. De-a dreptul fascinanta. Ne atragea ca un magnet. Eram copii si nu banuiam teroarea si raul ce se ascundeau în fata si în spatele ei. Cum arata? Erau doua fâsii arate, prima ceva mai îngusta, si nu foarte bine îngrijita. Cealalta, cea sovietica, era mai lata, arata si greblata de puteai sa culegi si puful de papadie de pe ea.. Noi stiam ca e o zona strict interzisa, peste care nu puteai sa treci. Dar asta nu ne împiedica ca ajutându-ne de un fel de prajini sa trecem facând câteva sarituri dincolo, pentru ca apoi sa venim, tot în salturi, îndarat. Câteodata, de obicei toamna, înjghebam si un joc pe granita. Batatoream câteva cercuri pe suprafata fâsiei arate si jucam „rudus”, un fel de-a v-ati ascunselea cu ochii legati. În apropiere, încingeam si câte un foc de tabara. Coceam cartofi si gulii. Daca ne prindeau, granicerii ne duceau la seful de post. Stateam acolo toata noaptea, dar dimineata veneau mamele noastre cu boccele pline de daruri pentru graniceri si ne eliberau. Gândindu-ma la timpurile acelea, as fi preferat ca granita sa fie cum mi-ai descris-o tu, cu stâlpii acoperiti de ciuperci si buruieni. Nichita Danilov este scriitor si publicist
