Orice opera literara are nevoie de o anumita doza de nonconformism, care sa-i tulbure apele si asta fiindca atât adevarul, cât si viziunea autorului despre lume se ascund undeva în angoasele sale. În momentul când tulburi profunzimea apelor, pestii se ridica la suprafata. Asa se întâmpla si lucrurile ascunse perceptiei cititorului. Prea multa limpezime strica. O opera de arta are nevoie în interiorul ei de anumite vertijuri si curenti care s-o anime periodic, aducând-o în actualitate. „Sub raport strict literar – scrie criticul Nicolae Manolescu în editorialul sau din România literara, nr. 28 din 7 iulie 2023, intitulat Poezie si „poezie” – m-a convins o idee a lui G. Calinescu despre doza de conformism necesara în toate operele inovatoare daca vor sa fie într-adevar capodopere, explicându-mi, astfel, mie însumi de ce avangarda n-a produs nici o capodopera si nici un mare poet.” Cred ca aici G. Calinescu are dreptate. E nevoie, într-adevar, de o anumita doza de conformism într-o scriere literara, fie ea poezie sau proza, care sa-i confere coerenta necesara pentru decriptarea mesajului ei de catre cititor. Ca sa nu vorbim de critica literara, care are, într-adevar, nevoie de coerenta. (În paranteza fie spus, înca nu a aparut o critica literara dadaista, nici suprarealista. Si aceasta deoarece orice analiza critica se bazeaza mai întâi pe ratiune, apoi pe intuitie. Critica nu exploreaza subconstientul si nici inconstientul uman. Sau daca le exploreaza, le exploreaza la nivel analitic, dar nu face din ele motorul ideilor si exegezelor critice. Dar înca nu e timpul pierdut, asa cum arata câmpul literar astazi, cu siguranta o sa apara si critica dadaista, însotita fiind, ca orice fenomen politic, social sau cultural ce luneca daca nu spre farsa, atunci spre kitsch, de un fond de zgomot adecvat.) Având în vedere astfel de tendinte, sunt de parere ca la asertiunea lui G. Calinescu ar mai trebui adaugat ceva, si anume: doza de conformism nu trebuie absolutizata, ea nu poate deveni un termometru pentru depistarea capodoperelor. Aici nu exista nici proportii de aur, nici alte combinatii magice. Fiecare capodopera îsi are doza ei de conformism. Dupa cum contine si doza de nonconformism. Proportia variaza de la o opera la alta. Fara acest balans, ar exista riscul ca mesajul unei scrieri literare sa devina atât de previzibil, încât paginile, dincolo de artificiile literare, mai mult sau mai putin spectaculoase, sa fie plicticoase, cazând în platitudine, sau, în cazul unui procent mai mare de nonconformism, opera literara sa sufere de incongruenta, cazând în extrema opusa. Doza de conformism nu-i ofera însa unei opere literare inovatoare decât o rama, care sa strânga într-o forma logica explozia de pulsatii si imagini ce vin din subconstientul autorului. Probabil ca fara acest cadru pulsatiile s-ar împrastia fara sa lase urme în eter. Si apoi mai e un fapt asupra caruia as vrea sa ma opresc: când vorbeste de doza de conformism necesar, probabil ca G. Calinescu se refera doar la opere literare. Nu stiu daca observatia divinului critic are în vedere doar spatiul literar românesc sau se refera si la alte literaturi, mai mari sau mai mici. În ceea ce-l priveste pe Nicolae Manolescu, criticul are, în mare parte, dreptate. Cel putin la noi, avangarda, cu toata admiratia pe care o nutrim fata de acest fenomen, nu a produs nici un mare poet si nici o capodopera. Ar putea sa existe, totusi, o exceptie: Urmuz. Scrierile sale sunt mici bijuterii literare. Ele nu au nici o doza de compromis, dar se apropie de ceea ce numim capodopere. Si daca au un defect, atunci acest defect poate fi numit perfectiune formala. Sintetizând, as putea spune ca textele lui Urmuz sunt un fel de perpetuum mobile ce se naste din gol si se pierde în gol – aceasta e senzatia pe care mi-o lasa Urmuz. Atât Tudor Arghezi – în special cel din romane si pamflete –, cât si Ion Barbu, si pe alocuri, Bacovia, si-au „actualizat”, în mod constient sau mai putin constient, operele prin însusirea unor tehnici ce vin daca nu din dadaism, atunci din surrealism, depasind astfel granitele curentelor literare în care au fost cuprinsi. Ca sa nu mai vorbim de poetii generatiei lui Nichita Stanescu si Marin Sorescu, si de poetii optzecisti sau nouazecisti, probabil, si douamiisti. Avangardistii au sapat solul pentru poezia care a venit dupa ei. Daca poezia generatiei saizeci pare sa se fi asezat în matca ei, în privinta optzecismului apele sunt înca tulburi. A trecut prea putin timp istoric de la aparitia acestei generatii, ca sa putem judeca obiectiv lucrurile. Suntem înca în miezul evenimentelor. Dar, desigur, odata cu trecerea timpului, creatia optzecistilor se va decanta si ea. Dupa un deceniu sau doua, când vom avea mai multe repere, inclusiv cele legate de evolutia generatiilor viitoare, vom aseza si poezia optzecista în raftul cuvenit. În ceea ce priveste literatura universala, aici avangarda a dat, pare-se, câteva capodopere. Si când spun asta, ma refer în primul rând la romanul Ulise al lui Joyce, aparut în anul 1922, în acelasi an când au vazut lumina tiparului si Urmuz, la Veghea lui Finnegan (1939), dar si la romanul lui Canetti Orbirea, editat în 1935. Si Ulise, si Veghea lui Finnegan, dar si Orbirea forteaza limitele perceptiei realitatii, punând accentul pe dialogul interior, purtat la nivelul subconstientului. Am putea da si un alt exemplu: Kafka. Desi, în cazul lui Kafka avem de-a face cu o scriitura aproape clasica, dar fondul e altul. Am mai putea da si alte exemple, înscriindu-le în marja scrierilor apartinând avangardismului. Daca în cazul literaturii, lucrurile sunt interpretabile, în cazul artelor plastice ele sunt ceva mai clare. Nu trebuie sa stam prea mult pe gânduri, pentru a afirma ca artistii plastici avangardisti au creat nenumarate capodopere. Aici e, probabil, diferenta de impact dintre imagine si cuvânt. Imaginea are un impact direct asupra intelectului, pe când cuvântul are nevoie de un asternut logic. E mai usor sa transmitem imagini din subconstient, decât mesaje pervertite prin cuvânt. În domeniul artelor plastice nu mai putem vorbi despre inexistenta marilor creatori sau de inexistenta capodoperelor. Dupa cum nu putem vorbi nici despre doza necesara de conformism. În arta plastica a sfârsitului de secol XIX si începutului de secol XX, conformismul nu a mai fost necesar. Sa ne gândim numai la tablourile lui Van Gogh, la cele ale lui Kandinski, la capodoperele create de Miro, Matisse, Edvard Munch, Kazimir Malevich, Paul Gauguin, Modigliani, Paul Klee, Brâncusi, Chagall, Pablo Picasso sau la surrealismul lui Dali. Ceea ce nu a permis lipsa de logica în literatura, a permis explozia imagistica realizata prin survolarea subconstientului în arta plastica, de unde abundenta capodoperelor realizate de artisti care fie au anticipat, fie au teoretizat si practicat avangardismul e coplesitoare. Arta a renascut în urma experientelor avangardiste si odata cu arta a renascut si literatura. Probabil ca opera lui Joyce n-ar fi aparut, daca n-ar fi aparut dadaismul. Dar sintagma lui G. Calinescu merita sa fie întoarsa si pe dos si aplicata scrierilor clasice. Enuntul ar suna cam asa: orice opera literara are nevoie de o anumita doza de nonconformism, care sa-i tulbure apele si asta fiindca atât adevarul, cât si viziunea autorului despre lume se ascund undeva în angoasele sale. În momentul când tulburi profunzimea apelor, pestii se ridica la suprafata. Asa se întâmpla si lucrurile ascunse perceptiei cititorului. Prea multa limpezime strica. O opera de arta are nevoie în interiorul ei de anumite vertijuri si curenti care s-o anime periodic, aducând-o în actualitate. Marii artisti ascund în operele lor miraje care nu se lasa descoperite la prima vedere. Ele vin atât din interiorul lor, cât si dintr-o magma ancestrala depozitata în inconstientul colectiv. La fiecare „recitire” sau vizualizare, opera de arta autentica îsi arata o alta fata. „În arta, spunea Picasso, nu exista nici trecut, nici viitor. Arta care nu este în prezent, nu va fi nici în viitor.” În sensul ca în momentul perceptiei trecutul trebuie sa fie actual. Trecutul nu trebuie sa se evapore în aer odata cu trecerea timpului. Iar viitorul, atunci când va veni rândul lui sa intre în actualitate, va trebui sa urmeze aceleasi reguli. În acest sens, dozajul de conformism si nonconformism trebuie sa se adapteze automat la modul de perceptie al generatiilor aflate în prezentul continuu. Cum perceptia se schimba, ar trebui sa se schimbe si dozajul. Si el se schimba mereu aproape de la sine, fara nici o interventie din afara. Odata ce mesajul unei opere de arta e unul care tine de esenta general umana, el va fi valabil pentru orice timp si orice spatiu. Conditia pe care trebuie s-o îndeplineasca e autenticitatea. Daca mesajul nu e autentic, ci sufera de falsitate, acest fapt, mai devreme sau mai târziu, va iesi la suprafata si opera respectiva nu se va mai putea conecta la realitate. „Arta purifica sufletul – afirma acelasi Picasso – de praful vietii de fiecare zi.” Prin urmare, în viziunea lui Picasso, aceasta înseamna actualizarea unei opere de arta. Ea are un rol purificator. Ajungând cu supozitiile în acest punct, as vrea sa precizez ca articolul meu nu are o miza polemica. Atât ideea lui G. Calinescu referitoare la doza de conformism necesara în toate operele reformatoare, cât si afirmatia transanta a criticului Nicolae Manolescu referitor la faptul ca Avangarda româneasca n-a produs nici o capodopera si nici un mare poet, m-au incitat, determinându-ma sa meditez îndelung la aceasta tema. E un subiect cât se poate de actual. Atât de actual, încât multi îl evita. Nichita Danilov este scriitor si publicist
