„There is only one thing that makes a dream impossible to achieve: the fear of failure.” (Este un singur lucru care face un vis imposibil de atins: frica de esec) - Paulo Coelho În spatele unui arbore care îngâna vântul cu toate frunzele sale se afla pulsul esentelor pamântului care îi patrund trupul gros prin mii de canale micoscopice. În spatele bataii aripii unui gândac se afla alte seve care pulseaza în ritmul aripii si care hranesc zborul. Chiar si trecerea tacuta a trupurilor de tot felul între lumi se face pe maluri în ritmul apelor. Nimic din ce e nascut de cuvântul initial nu este lipsit de ritm. Chiar si cele mai eterice din miracolele care se întâmpla au în spatele lor ritmul necuvântator, dar de toate hotarâtoriu. Albert Einstein a fost incredibil de productiv, dar productivitatea sa a venit în explozii. Între acele explozii, era blând cu el însusi. „Daca munca mea nu merge bine”, a spus el, „ma întind în mijlocul unei zile de lucru si ma uit la tavan în timp ce ascult si vizualizez ceea ce se întâmpla în imaginatia mea.” Încearca sa-l imaginezi pe Einstein, cu coama alba, întins pe spate si privind tavanul gol la doua dupa-amiaza. Acesta nu este Einsteinul mitului, dar este esential pentru ceea ce l-a facut grozav. În loc sa lupte împotriva ritmului mareic al creierului sau, Einstein a permis ca acesta sa-l cuprinda ca un val, sa îi înfrânga vointa arbitrara, folosindu-l ca o oportunitate de a face doi sau trei pasi mentali înapoi, astfel încât sa-si poata „asculta” imaginatia. În loc sa lupte împotriva ritmului eliberator al expirarii, a permis ca aceasta sa-l învinga – si, facând asta, a învatat sa esueze cu succes în asteptarea urmatoarei inspiratii. Este posibil ca Mozart sa fi experimentat explozii febrile de productivitate, dar acele explozii sunt greu de sustinut. Nu faci un sir de descoperiri, compunând sase sute de simfonii si concerte, luptându-te cu demonii de fiecare data când productivitatea ta loveste un zid. La fel ca Einstein, Mozart a recunoscut ca cea mai rapida cale de a ghida o minte deraiata catre productivitate nu este sa exercite forta bruta, ci sa caute spatiu si singuratate – si sa accepte ca este necesar un esec. Cu câtiva ani în urma, o echipa de psihologi si cercetatori în neurostiinte a cautat sa identifice raportul perfect succes-esec. La un capat al spectrului, ai un succes perfect, iar la celalalt ai esec abject. Ambii poli sunt demotivatori, dar din motive diferite. Succesul perfect este plictisitor si lipsit de inspiratie, iar esecul abject este epuizant si demoralizant. Undeva între aceste extreme este un punct favorabil care maximizeaza progresul pe termen lung. „Când învatam ceva nou, cum ar fi o limba sau un instrument muzical”, au scris autorii, „de multe ori cautam provocari la limita competentei noastre – nu atât de greu încât sa fim descurajati, dar nu atât de usor încât sa ne plictisim. Aceasta intuitie simpla, ca exista un punct ideal de dificultate, o „zona de bucati de aur”, pentru motivatie si învatare se afla în centrul metodelor moderne de predare. Potrivit cercetatorilor, rata optima de eroare este de 15,87-. Evident, rata reala variaza mai mult decât sugereaza acest numar dezarmant de precis. În zilele bune s-ar putea sa tolerati o rata de eroare mai mare, iar în zilele în care sunteti descurajat sau obosit, s-ar putea sa preferati sa evitati eroarea cu totul. Unele sarcini necesita probabil rate de esec mai mari decât altele si poate ca trebuie sa acceptati mai multe esecuri daca va grabiti sa învatati. Cei care stiu sa piarda câstiga întotdeauna cel mai mult. Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi si presedinte al Asociatiei Creierului Iasi
