În rolurile de conducere, spune o vorba, adeseori, femeile îsi trateaza subordonatii de sex feminin mult mai aspru decât barbatii sau decât îi trateaza pe subordonatii-barbati. Instrumentele lor, de cele mai multe ori, spune aceeasi vorba, includ lovituri sub centura, remarci rautacioase, alteori nepasare, ignoranta, marginalizare ce conduc la demisii sau transferuri din partea salariatelor. Cât adevar cuprind aceste afirmatii? Sindromul albinei-regina, numit Queen Bee, a fost descris pentru prima data în 1973 si spune asa: o femeie aflata într-un post de conducere nu are absolut nici o intentie sa contribuie la succesul altor femei din aceeasi organizatie. Pentru a întelege mai bine fenomenul, facem, pentru început, o incursiune în adolescenta, când fetele se organizeaza în grupuri-grupulete, întotdeauna controlate si conduse de cele mai populare dintre ele. De altfel, figura „divei”, a fetei „cool”, de obicei atragatoare, carismatica, manipulatoare, usor aroganta si cu multa autoritate, apare chiar în aceasta perioada a vietii. Aceste tinere, centrul atentiei tuturor, aduna admiratie, invidie si dispret, în parti egale. Celelalte, mai putin populare în grup, mai „sterse”, ca sa spunem astfel, îsi doresc sa fie ca suratele lor puternice, pline de sarm si initiative, în lumina reflectoarelor sociale, admirate de baieti, dar eforturile lor sunt zadarnice, fiindca nu poseda nici o calitate care sa le aduca în atentia celorlalti. Ajunse, mai târziu, în pozitii cheie într-o institutie, aceste femei, care altadata priveau cu jind la succesul altora, îsi pazesc cu toata fiinta lor statutul, dispretuiesc colegele care îsi fac datoria sub diverse pretexte, le marginalizeaza sau le concediaza, ca sa scape de ele, în bloc, iar când se simt în pericol, si, de regula, se simt mereu, fara un motiv concret, fac totul pentru a-si doborî închipuitele „rivale” din institutie. Fetele care au abilitati sanatoase de adaptare în pubertate devin femei care nu au aceste probleme ca cele descrise anterior. Ele învata devreme sa depaseasca ranile invidiei si comparatiei constante, astfel încât comportamentul agresiv, care se poate instala în urma resentimentelor, nu devine parte din viata lor. Ele nu au nevoie sa calce „pe capul altora”, sa anihileze prezenta altor persoane de acelasi sex pentru a-si arata competenta, frumusetea, sarmul sau inteligenta, si, în cazul în care ajung în functii de conducere, nu se tem de colegele lor fiindca un manager cu o pregatire solida si un psihic sanatos nu se va teme niciodata într-o institutie de un alt coleg bine pregatit profesional, ci va coopera cu el pentru buna functionare a echipei pe care o conduce. Doar ca aceste Queens Bee, cum sunt denumite, nu sunt atât de valoroase profesional precum dau impresia. Credem ca din acest punct de vedere exista multiple similitudini între sindromul Queen Bee, daca îl vom considera, pâna la capat, a fi un sindrom, si efectul Dunning-Kruger. Cum multe asemanari am putea gasi si în workaholism, despre care am mai scris. Exista multe stereotipuri în mintea noastra atât despre barbati, cât si despre femei. Cât de reale sunt aceste lucruri? Este adevarat, de exemplu, ca femeile vorbesc prea mult la serviciu? O femeie lucreaza, într-adevar, mai bine având un sef barbat? E oare adevarat ca sefii de sex feminin se comporta despotic la locul de munca? Câteva cercetari menite sa raspunda la aceste întrebari au produs si rezultate interesante, punând presupozitiile noastre despre cele doua genuri într-un statut care ar trebui cel putin luat în considerare, explicând, într-o alta lumina, comportamentul femeilor fata de femei la locul de munca. Ca barbatii vorbesc mai putin la serviciu decât femeile nu este adevarat. Potrivit unui studiu care examineaza comunicarea între barbati si femei în organizatii, se pare ca barbatii sunt cei care tin în mâna mai des microfonul la sedinte. În plus, este adevarat ca femeile sunt întrerupte mult mai des în timpul unui discurs. Barbatii aproape întotdeauna au mai multe de spus despre problemele institutiei sau au mai multe nelamuriri decât colegele lor. O alta preconceptie ar fi aceea ca un manager sau sef de sex feminin este exact opusul omologilor ei masculini în ceea ce priveste stilul de conducere. În timp ce barbatii sunt perceputi a fi tacuti, nu vorbesc prea mult cu sau despre subalterni, iar dispozitiile lor sunt previzibile, se poate spune exact opusul despre femei – adevarat sau fals? O alta cercetare efectuata de Standard &Poor's, una din cele mai importante agentii de rating din lume, face lumina în privinta acestor dileme, dându-le o nota usor diferita decât ne asteptam noi. Pe parcursul cercetarii, s-a studiat managementul a 1500 de companii pe o perioada de 20 de ani. Conform rezultatelor obtinute, femeile carora li s-a acordat un loc în conducerea companiei, au simtit ca trebuie sa dovedeasca mai întâi colegilor lideri barbati competenta lor, asa ca nu au încercat, fiind preocupate cu asta, sa ajute alte femei membre ale organizatiei sa ajunga într-o functie similara, iar atunci când au facut-o, s-a constatat ca tocmai colegii lor barbati au fost cei care nu au sustinut alegerile lor, barbatii preferând tot colegii-barbati si nu femeile din companie. O alta concluzie la care s-a ajuns e ca de îndata ce o femeie a devenit nu doar senior manager, ci si CEO, adica singurul factor de decizie, sansele de avansare ale colegelor ei au crescut foarte mult. Deci, ce presupune acest lucru? Ca în timp ce o femeie lider ia decizii împreuna cu colegii ei de sex masculin, iar femeile din subordinea ei nu evolueaza, ea nu este singura vinovata ca a împiedicat progresul femeilor în institutia respectiva, vinovati sunt si barbatii din board, în aceeasi masura. Când a fost singurul factor de decizie, subordonatele au avut câstig de cauza. Au urmat cursuri de perfectionare, au coordonat proiecte, au devenit sefi la rândul lor. Din aceasta perspectiva teoria ca managerul sau directorul-femeie e cel mai mare dusman al subordonatului-femeie cade, iar sindromul Queen Bee se dovedeste a fi doar o legenda institutionala. Practic, daca e sa despicam firul în patru, exista doua tipuri de fixare culturala asupra rolurilor femeilor la locul de munca. Pe de o parte, exista principiul „femeilor corecte”, conform caruia femeile corecte fac tot posibilul de a se ajuta reciproc, referindu-se la un fel de „soratie” consensuala, o uniune feminina imbatabila. Exista multe institutii unde acest principiu functioneaza cu brio: vedem ca nu doar directorul este femeie, ci si sefii de servicii si birouri. Principiul „reginei albinelor” spune exact opusul, adica femeile sef, pur si simplu, nu se pot întelege la locul de munca cu subordonatele lor, femeile, preferându-i pe barbati. Acest lucru se poate datora, pe de o parte, faptului ca unele femei nu doresc sa aiba parte de concurenta sau, pe de alta parte, pentru ca femeilor care ocupa pozitii mai înalte le place sa se amestece si sa lucreze mai mult cu colegii barbati, pe care îi considera mai pregatiti decât femeile. Din aceasta cauza, aceasta categorie de femei-lider are tendinta de a supracompensa fata de barbati, oferindu-le mai mult sprijin si sfaturi decât femeilor din subordine. Apoi, o alta fixare culturala presupune ca femeile ajunse în functii de conducere prefera sa-si etaleze mai mult calitatile masculine pentru a arata ca îsi merita locul pe care în trecut doar barbatii îl puteau ocupa, decât calitatile feminine care par a le eclipsa. Trasaturile feminine sunt asociate, de regula, cu prea multa sensibilitate sau emotie, considerate a fi necorespunzatoare cu munca într-o organizatie. Pentru a se alia cu omologii lor barbati, aceste femei vor prelua nu doar din atitudinea barbatilor aflati în functii de conducere, ci vor cauta, aderând la astfel de stigmate culturale, sa se opuna altor femei din institutie care cauta succesul. Stereotipurile de gen ne determina sa vedem lucrurile într-un mod alb-negru, atunci când vorbim despre atitudinea femeilor fata de colegi astfel ca, în timp ce barbatii la locul de munca par a fi mai „duri”, mai rezervati emotional în comunicarea cu cei din jur, femeile par opusul lor, sunt amabile, empatice, comunicative. Aceste stereotipuri duc în punctul în care, daca o femeie- manager actioneaza cu fermitate într-o anumita problema profesionala, avem tendinta de a-i cataloga atitudinea drept una nepoliticoasa, agresiva. Iar motivul este urmatorul: nu ne asteptam, conform stereotipului, de la o femeie, chiar daca e manager, sa aiba un comportament dur. Dorim din partea ei delicatete. Acest fapt ne determina sa concluzionam ca femeia-sef e, atunci când manifesta fermitate în relatie cu subordonatii, mai „agresiva” cu angajatii decât ar fi un barbat-manager, în aceeasi ipostaza, fapt, desigur, eronat. Prin urmare, înainte de a ne grabi sa afirmam ca o femeie manager ar suferi de sindromul Queen Bee, doar pentru ca nu promoveaza într-o functie o colega, ar fi util sa examinam problema mai atent. Poate într-o situatie data, într-o anumita organizatie, un barbat merita mai mult o promovare decât o femeie – pur si simplu, pentru ca este mai bun în ceea ce face. Asta nu presupune ca respectiva sefa ar avea ceva cu femeile din institutie, aceasta e doar impresia salariatelor care nu s-au putut ridica la nivelul colegului lor, mai bine pregatit decât ele. Apoi, ar mai fi tipurile de personalitate ale salariatilor, nu toate femeile sunt pregatite pentru a prelua o functie de conducere sau sa conduca un proiect, chiar având o pregatire profesionala excelenta. Poti avea o pregatire corespunzatoare, dar posibil sa nu ai abilitatile necesare unui lider, sa fii incapabila sa conduci un birou cu patru oameni sau sa împarti echitabil sarcinile de serviciu, manifestând emotii, anxietate, iritare si frustrare în fata situatiilor stresante, iar un superior ierarhic, femeie sau barbat, va tine cont si de acest aspect când va dori sa propulseze pe cineva într-o functie importanta. Aceasta nu presupune ca managerul, fie ea femeie, are o problema cu subordonatele, ci ca subordonatele emotive pot avea o problema pe care nu si-o pot asuma. În concluzie, daca vom elimina din ecuatie aceste situatii descrise anterior care au de-a face mai degraba cu contextul, nu cu atitudinea, putem spune ca ceea ce numim sindromul Queen Bee, controversatul sindrom asupra caruia nici psihologii nu au ajuns la un deplin acord, este mai degraba, credem, un profund complex de inferioritate al unor femei ajunse într-o functie de conducere care, pur si simplu, nu doresc sa aiba parte de colaborare, de cooperare cu colegele lor. Desigur, putem generaliza: si al unor barbati, nu doar al unor femei. Aceste persoane, ce îsi proiecteaza nesiguranta pe altele din jur, pe care le îndeparteaza constient din preajma lor în institutie, privesc pregatirea profesionala a altora drept un atac la propria lor evolutie – reactia e aceeasi ca atunci când îsi priveau prietenii, în adolescenta, cu jind, admiratie si invidie totodata, din conul lor de umbra. Nu au nevoie de prezente inteligente în preajma, nu-si vor încuraja colegii care au initiative, iar daca ai ghinionul sa îti faci un transfer la serviciul pe care îl conduc, fii convins ca timpul va sta pentru tine în loc. Prima întrebare pe care si-o vor pune e daca esti venit cumva „cu dedicatie”, pentru a-i lua locul. Astfel, singura cale de evadare din acest mic infern paranoido-static, în care evolutia ta profesionala e în pericol, e sa-ti dai demisia fara sa te mai uiti vreodata în urma. Dincolo de functie si de puterea pe care le-o confera functia, exista, daca le privesti cu ochiul unui profesionist, doar persoane ranite si fragile emotional, cu o stima de sine deplorabila si multe nesigurante existentiale ce, înca, asteapta rezolvare. În interiorul lor, o regina sau un rege sta cocotat pe un tron din paie, iar tu vei fi mereu vazut ca omul care poate aduce cu sine, în poseta, benzina si chibritul. Cristina Danilov este psiholog
