În articol este criticata o moda manifesta în ultimele decenii în România, aceea de schimba, mai mult sau mai putin justificat, denumirile unor institutii de învatamânt. Foarte asemanatore cu „întrecerea socialista“ de odinioara, o moda pustiitoare devasteaza de la o vreme spatiul public românesc: cautarea unei legitimitati sporite prin redenumirea institutiilor de învatamânt. Nu exista aproape nici o entitate educationala, scoala, liceu sau universitate care sa nu fi fost atinsa de aceasta goana dupa o onorabilitate falsa, care sfârseste în kitsch si derizoriu. Dincolo de valoarea ei intrinseca, adica de nivelul înalt al activitatii didactice si stiintifice, prestigiul unei institutii se consolideaza si prin legatura cu traditia, inclusiv prin continuitatea elementelor simbolice care o definesc, între care denumirea este unul esential. Resping înca de la început, ca pe un mit, un motiv fals si neîntemeiat, argumentul unora ca, de exemplu, rebotezarea ca universitate a unui institut sau a unui conservator, ori rebotezarea drept colegiu a unui liceu ar fi impusa de normele de evaluare internationala. Este vorba de fapt de un mimetism facil, dovedind mai degraba lipsa de cultura istorica si nivelul intelectual mediocru al celor care iau asemenea decizii. Câteva exemple arhicunoscute, din lumea larga, alese mai mult sau mai putin la întâmplare, dovedesc o grija aproape religioasa pentru mentinerea denumirii traditionale a unei scoli superioare, liceu, institut, conservator sau universitate. Definirea ca „institut” a celebrului MTI (Massachusetts Institute of Technology) nu împiedica celebra universitate americana sa fie un veritabil magnet al fondurilor de cercetare si un furnizor principal de laureati ai premiului Nobel (peste 100!). Ca sa ramânem în America, în cazul Universitatilor Harvard sau Standford, tot asa, cu zeci de premiati Nobel fiecare, nimeni nu a îndraznit sa schimbe numele dat de fondatori în urma cu peste 500, respectiv 150 de ani! Numele Sorbonei, universitate fondata pe la 1250 de Robert de Sorbonne, poarta peste veacuri numele fondatorului ei. Nemultumit de declinul sorbonarzilor, Francisc I a gasit ceva mai bun de facut decât sa „reînfiinteze” sau sa „redenumeasca” vechiul stabiliment, devenit între timp model universal: la 1530, marele rege al Frantei a întemeiat Collège de trois langues, institutie înscrisa în memoria colectiva universala cu numele Collège de France. Una dintre cele mai râvnite „grandes écoles” din Franta si‑a pastrat si ea numele primit la întemeiere, École Normale Superieure. Întemeiata de Napoleon dupa modelul si cu numele celei de la Paris, Scuola Normale Superiore di Pisa îsi poarta si ea cu glorie numele, peste veacuri. Nu mai putin celebrele University of Cambridge si University of Oxford pastreaza cu strictete numele de colegii pentru ceea ce în alte parti se numesc facultati sau institute. În spatiul germanofon, numele fondatorilor de universitati este etern si de neclintit. Cea mai veche dintre ele, Universitas Carolina de la Praga, pastreaza de la întemeierea ei pe la jumatatea secolului al XIV‑lea numele întemeietorului, împaratul Carol al IV‑lea; tot asa, Ruprecht-Karl-Universität din Heidelberg sau Georg-August-Universität din Göttingen. Nici macar lui Stalin nu i-a trecut prin cap sa se atinga de numele lui Lomonosov, fondatorul celei mai mari universitati din Rusia. Intrarea principala la École Normale Superieure din Paris, cu numele neschimbat de la întemeiere Cât priveste acum termenul liceu, termen ajuns atât de detestat si socotit aproape înjositor în tarisoara noastra de astazi, doua exemple din Franta sunt, cred, conludente: Lycée Henry IV si Lycée Louis XIV. Ambele institutii au origini care se pierd în negura vremurilor si au fost denumite cu secole în urma cu numele regilor care le‑au reîntemeiat ca scoli de elita. O data cu numele, ele si‑au pastrat criteriile meritocratice chiar si în (aparent!) egalitarista Franta contemporana. Înainte de a comenta câteva redenumiri recente din actualitatea româneasca, pe care nu ezit sa le calific drept anapoda, cer cititorului îngaduinta si rabdare, ca sa mai citeasca un paragraf cu câteva informatii de natura lexicala si etimologica. Din punctul de vedere al istoriei limbii române, primul cerc al termenilor privind scoala si educatia (facem abstractie de cuvintele de baza mostenite din limba latina si de creatii lexicale pe teren românesc, precum, a învata, învatator, învatacel, a scrie, scris, scriere, carte, carturar etc.) este alcatuit împrumuturi neologistice culte, adoptate de aproape doua sute de ani si preluate din limbile latina si greaca (scoala, clasa, educatie, cultura, pedagog, pedagogie, gramatica, litera, literatura, profesor, elev, doctor, student, facultate, licenta, catedra, seminar, prelegere, coleg, matematica, biologie, agronomie, tehnica, medicina etc., etc.). Câteva sute la numar, acesti termeni, greco-latini la origine, au o circulatie quasi-universala si califica deopotriva si limba noastra ca limba a unei culturi majore, în întelesul blagian al sintagmei. Din consistenta lista a acestor termeni, zabovesc putin asupra celor care privesc direct tema acestui articol: academie, universitate, facultate, liceu, institut, colegiu, catedra si liceu. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
