Cred în întâlnirile providentiale, prin aceasta din urma sintagma întelegând nu interventia divina, ci a unui concurs de împrejurari fericite, a unui cadou nesperat, a unui dar nemeritat pe care viata ti-l ofera ca oportunitate, nu ca pe o recompensa muncita sau cuvenita. Nu cred în destin. E o copilarie sa îti imaginezi ca, la Facerea lumii, Dumnezeu a stabilit, în cele mai nesemnificative detalii, derularea ulterioara a istoriei, ca el a hotarât deja daca îti plac micii cu mustar sau iahnia. Nu mi-L imaginez stând la taclale cu Petru, Pavel si îngerul ce mi-a fost alocat la nastere, dezbatând cu ei daca sa puna marar sau patrunjel în borsul cu fasole pe care îl voi mânca cu regularitate de-a lungul vietii. Ar fi o lucrare a Satanei sa aflu într-o zi ca El a decis deja esecul fara drept de apel al tuturor dietelor mele, în conditiile în care eu ma aflu la cea cu numarul opt sute si ceva, sperând, totusi, ca, la un moment dat, voi încapea în blugii rupti, cumparati la reducere acum câtiva ani. Sper din totul sufletul ca burta trecuta usor peste curea sa nu-mi fost harazita în ziua dintâi. M-as simti ca o papusa iresponsabila si fatalista, ale carei faceri depind exclusiv de buna sau reaua intentie a vreunui Mare Sforar. As crede în destin doar ca mijloc de a-mi justifica apatia, resemnarea si propriile esecuri, punându-le pe seama altora, a unei fortei ascunse, a oricui altcuiva, dar nu pe seama neseriozitatii, neghiobiei sau lipsurilor mele. Nu cred nici în liberul arbitru. Mi-e imposibil sa accept ca o femeie nascuta în satul Cotârgaci, comuna Roma, la vreo zece kilometri de Botosani, va ajunge Papa în cealalta Roma, doar pentru ca asa îsi doreste ea, chiar daca, tinând cont de ultimele „progrese”, poate spera sa ajunga Mister Univers. Nu cred ca, odata ce ai tinut cu Steaua, te poti ruga într-o zi ca Dinamo sa promoveze în prima divizie. Nu sta în puterile tale sa faci asa ceva! (Aici, o spun ca vechi stelist, nici Dumnezeu nu poate face mare lucru!) Liberul arbitru constituie o inventie a filosofilor ce-si imagineaza ca totul depinde exclusiv de noi însine, ca fiinte individuale; e un fel de fatalism cu fundul în sus, care justifica esecurile personale printr-o penurie de vointa proprie. Daca filosofia predestinarii sustine ca istoria constituie o scena pe care tu actionezi ca o marioneta dependenta de vointa exclusiva a altcuiva, ca esti figurant în propria viata, nu actor în rolul principal, un Pinocchio însufletit doar de dorinta tâmplarului Geppetto, teoria liberului arbitru pleaca de la premisa ca destinul se afla exclusiv în mâinile tale, ca esti un veritabil self made man, dupa cum spun americanii, adica, un superman, caruia nimeni si nimic nu-i poate schimba traiectul istoric pe care el însusi si l-a ales, în deplina cunostinta de cauza, de fapt, ca esti un soi de Dumnezeu la microscara. Totusi, cred în întâlnirile providentiale, prin aceasta din urma sintagma întelegând nu interventia divina, ci a unui concurs de împrejurari fericite, a unui cadou nesperat, a unui dar nemeritat pe care viata ti-l ofera ca oportunitate, nu ca pe o recompensa muncita sau cuvenita. Sunt convins de faptul ca, de-a lungul vietii, poti întâlni un om sau câtiva oameni – un prieten, doi, trei, o iubita, doua, trei (dar nu concomitent, daca vrei sa eviti iadul pamântean!), un medic, un mentor etc. -, a carui/ carei/ caror prezenta în propria-ti proximitate poate avea rolul unui balsam diafan coborât în lume din Gradina Raiului. Daca în viata unui om exista astfel de întâlniri providentiale, în acest sens al nepredestinarii, atunci, pentru mine, una dintre ele a fost cea cu domnul Mihai Todosia, profesorul meu. Mi-am pretuit întotdeauna învatatorul, domnul Guralic din Plugari, am apreciat efortul unor profesori seriosi, daruiti sau cu vocatie din gimnaziu – precum tânara profesoara de chimie din Sipote, satul alaturat –, liceu si facultate, însa întâlnirea cu domnul Todosia a însemnat ceva cu totul special pentru mine. Auzisem câteva ceva despre el, deoarece fusese rector al universitatii mele prin anii 1970, însa nu-l cunoscusem personal pâna spre sfârsitul facultatii. Or, în acei ani „revolutionari”, cu greu puteai afla ceva bun despre un „fost”, mai ales despre profesorii de la facultatile de stiinte sociale, obligati sa predea vreme de jumatate de veac aberatiile lui Marx si ale prietenilor sai. Curiozitatea mea legata de doctrinele economice era atât de mare, încât îmi aduc aminte si astazi, dupa aproape trei decenii, prima intrare în amfiteatru a celui ce le preda. Îmbracat în costum si camasa alba, cu o cravata de culoare închisa, cu o carte si un fel de mapa în mâna, domnul Todosia cobora sovaielnic treptele ce duceau spre catedra, oprindu-se din când în când si întrebându-i pe unii dintre colegii mei din ce localitate provin, un exercitiu curios, repetat aproape la fiecare aparitie în sala de curs si, pe îndelete, la seminar. Depasise vârsta pensionarii, iar trupul si reflexele începeau sa-l tradeze. Se misca ferm, cu pas mic, dar putin sacadat, semn ca muschii si creierul nu mai colaborau perfect. Avea un aer jovial, distinctiv, as spune, usor aristocratic, desi îi lipseau „distanta” si aerul de superioritate specifice celor nascuti în familii „alese”. Aveam sa aflu ca se nascuse la Timisesti, într-o familie de tarani. Asadar, doza de aristocratie, daca o fi existat cu adevarat, nu doar în mintea mea, era una dobândita prin autoeducatie, nu mostenita din familie. La primul curs, a vorbit despre aproape orice, mai putin despre doctrinele economice. Avea un talent nativ de povestitor, desi se exprima cu un defect de vorbire abia perceptibil, ce sâsâia putin anumite cuvinte si îi facea discursul mai agreabil si mai putin solemn sau „lemnos”, cum înca se mai obisnuia în lumea profesorilor universitari din epoca. La sfârsitul fiecarei întâlniri, ne recomanda sa-i citim cursul tiparit si sa-i punem întrebari, daca avem nelamuriri. La primul seminar, facut tot cu el, într-o sala din apropierea propriului cabinet, m-am asezat în ultimul rând, pentru ca n-aveam chef sa-i raspund la întrebari legate de localitatea de provenienta sau despre ocupatiile parintilor. Trebuie sa spun ca, la acea vreme, Plugariul îmi crea un usor complex de inferioritate, din cauze ce astazi mi se par complet inexplicabile. Însa, dupa câteva schimburi de replici, mi-a spus sa trec în primul rând, pentru ca i se parea, probabil, ca a descoperit în mine un partener de dialog destul de curios si interesat, în niciun caz egal. Mijlocul anilor 1990 era epoca judecatilor radicale, în alb si negru, iar studentii aveau un curaj pe care nu se sfiau sa-l foloseasca la nevoie. De aceea, profesorii vorbeau cam timorati, fiindu-le teama sa-i puna la punct pe studentii ce sareau calul, desi n-ar trebui sa ne imaginam amfiteatrele acelor vremuri ca baricade ale comunei din Paris. Stiu bine ca unul dintre acestia, de la o alta specializare, i-a reprosat ca înca vede lucrurile ca un comunist. Eu îl contram întotdeauna cu manusi, cu politete. În orice caz, dialogam cu el încercând sa-i exploatez experienta si cunostintele impresionante, sa aflu cât mai multe. Într-una dintre pauze, m-a invitat în biroul personal, spunându-mi între patru ochi ca apreciaza modul în care ma comport cu el. Eram flatat si usor naucit deopotriva. Totusi, l-am întrebat de ce tinde sa apere trecutul si sa-si „gratieze” fostii camarazi de idei si fapte, unul dintre ei fiind presedintele Iliescu, de care îl lega o veche prietenie. Mi-a raspuns ca o face dintr-un soi de recunostinta, ca pe el partidul de dinainte l-a ajutat sa devina ceea ce este, ca i-a dat masa si cazare la internat, ca pe vremea studentiei iesea în oras doar o data la doua saptamâni, prin rotatie, pentru ca împartea aceeasi pereche de pantaloni cu un alt coleg, la fel de sarac, devenit el însusi profesor universitar etc., etc. Îmi spunea: „Ce vrei, mai, baiete, sa ies în piata publica si sa urlu ca sunt anticomunist, cum fac aproape toti fostii activisti de partid?” Nu prea m-a convins argumentatia lui, dar pot spune ca m-au impresionat onestitatea si lipsa de ipocrizie, într-o lume postdecembrista suprasaturata de farisei, de comunisti raspopiti post-factum, din motive cât se poate de lucrative, de liberali sau taranisti de ocazie sau sub acoperire si trimisi în misiune prin diferitele partide. Oricum, domnul Todosia era prea destept si prea citit încât sa fie un comunist veritabil. A fost un om de stânga, dar nu unul cu tolul în cap. N-am auzit vreodata ca prelegerile lui antedecembriste sa fi fost lectii de îndoctrinare marxist-leninista, dupa cum cereau exigentele vremurilor. Dimpotriva, stia ca trebuie sa mestece câteva minute, la începutul fiecarui curs, niste platitudini legate de politica oficiala, încât sa-si justifice discutiile ulterioare, care n-aveau legatura cu directia data de partid. Evident, n-a fost disident, ci un „om al sistemului”, dar care, în afara de un apartament cu trei camere în Copou si o biblioteca prodigioasa pentru acele vremuri, n-a strâns alta avere si n-a comis abuzurile pe care le-ar fi putut comite sub protectia imunitatii conferite de statutul detinut. Era un om cult, ce m-a impresionat, înainte de orice, pentru ca putea sa vorbeasca oricând si oricât despre aproape orice subiect. Cunostintele lui de tot felul ma copleseau. Nu întâlnisem pâna atunci un ins capabil sa discute ore în sir despre politica, economie, istorie s.a.m.d., fara sa bata câmpii. Într-o zi, îl vizitam în rezerva spitalului Parhon, în care era internat, iar el îmi tinea o prelegere nesfârsita despre nu stiu ce eveniment istoric, desi eu îi dusesem niste pastile pentru a-i alina suferinta, fiind preocupat mai curând de starea lui de sanatate, decât de detaliile discursului în derulare. Îi placea enorm sa povesteasca si sa fie ascultat. Avea un instinct înnascut de povatuitor, de dascal. Dupa prabusirea comunismului, pierduse multi prieteni, si la propriu, si la figurat, încât se simtea oarecum singur. Îi ramasesera doi-trei, cu care se mai ciondanea din când în când, de regula, de la discutiile pe teme politice. Eu îi devenisem apropiat, deoarece preferam sa-l ascult, inclusiv cu înclinatiile lui politice de stânga, în contradictie cu tendintele mele liberale, mai curând instinctuale, decât dobândite prin lectura (aveam doar douazeci si ceva de ani), nu sa-l contrazic în mod contondent si sa rup relatiile cu el. Într-un fel, discursurile lui constituiau lungi încercari de a-si apara vechi convingeri doctrinare, infirmate flagrant de zgomotoasa prabusire a socialismului. Uneori, parea un copil neajutorat ce încerca sa ma convinga, doct si cu foarte mult farmec, de existenta zânelor, desi devenea tot mai constient de faptul ca mirajul povestii a disparut subit în cel mai nepotrivit moment cu putinta al vietii lui, unul în care n-o mai putea lua de la capat. Pe de alta parte, i se parea necinstit sa se „readapteze” subit si din motive pragmatice, asa cum facusera multi dintre cunoscuti. În timp, am întâlnit relativ multi oameni carora le plac lecturile, cititul staruitor si fara „scop lucrativ”, dar îi numar pe degetele de la o singura mâna pe cei care iubesc, în adevaratul sens al cuvântului, cartile. Primul a fost, fara îndoiala, domnul Todosia. Atunci când am intrat pentru prima data în biblioteca lui, am ramas uluit: mii de carti, asezate pe doua rânduri, în vitrine acoperite cu sticla, dispuse în doua camere al caror perete despartitor fusese înlaturat. La începutul anilor 1990, detinea, probabil, cea mai valoroasa biblioteca personala din Iasi. Pe una dintre carti, avea autograful lui Hayek, premiant Nobel pentru economie, cu care se întâlnise la Freiburg, cu multi ani în urma. Pentru ca se deplasa destul de anevoios, ma trimitea sa-i cumpar carti, pe care cheltuia oricât. Aveam chiar sentimentul ca întâlnisem primul om incapabil sa pretuiasca banii si sa le înteleaga valoarea, fara sa realizez atunci ca, de fapt, pentru el, cartile erau cele nepretuite, inestimabile. Întotdeauna îmi spunea sa cumpar doua exemplare dintr-un titlu abia aparut. Eu bateam toate anticariatele din Iasi, le stiam ca pe propriile buzunare, si eram la curent cu cele mai recente aparitii editoriale din domeniu, în special, cele de la Humanitas. Avea o placere irezistibila pentru carti. Ma fascina felul în care le lua în mâna, le privea, le mângâia, le aseza protectiv pe birou sau pe raftul bibliotecii. Uneori, deschidea una pe care tocmai i-o adusesem si începea s-o citeasca, uitând de prezenta mea. Revenea în dialogul cu mine ca si cum s-ar fi întors dintr-o alta lume. Se comporta cu ele cu aceeasi tandrete cu care un barbat se comporta cu femeia iubita, cu o delicatete inconstienta, necultivata, naturala, pe care aveam s-o mai descopar doar la un alt rector, din aceeasi catedra, ceva mai târziu. Mi-au placut dintotdeauna cartile; parintii mei aveau acasa o mica biblioteca, nasul meu de botez, profesorul de limba româna din sat, îmi dadea aproape oricând cheile bibliotecii comunale, al carei director era, eu însumi cumparam carti ca student, însa de la domnul Todosia am învatat ca trebuie sa le iubesc, desi nu stiu daca am reusit vreodata s-o fac în adevaratul sens al cuvântului. Cu câteva luni înainte de a se muta în linistea vesnica a unui cimitir din apropierea Copoului, m-a rugat sa ramân la catedra, ca sa-l ajut la seminare, spunându-mi ca ar trebui sa-mi exploatez pasiunea pentru slova într-o teza de doctorat, realizata sub conducerea lui. Revenisem de ceva vreme din strainatate decis sa lucrez în profitabila industrie a banilor, atras de cladirile acoperite cu sticla fumurie, pline de mister, si de limuzinele luxoase detinute de bancile spaniole în Insulele Baleare, acolo unde fusesem bursier. Mai mult decât atât, în dupa-amiaza zilei în care mi-am sustinut teza de absolvire a unui program de master, aveam fixat un interviu formal cu directorul adjunct al celei mai mari banci din Iasul acelor vremuri. Însa, cu o seara înainte, domnul Todosia ma invitase la el în biblioteca, la o lunga discutie despre viata. Când i-am spus ca sunt decis sa lucrez în sectorul bancar, mi-a replicat ca viata nu înseamna bani, case si vacante, ca n-a vazut profesori universitari morti de foame sau dormind în strada, ca un om împlinit este cel care face ceea ce-i spun inima si pasiunea, nu mintea si calculele. „Vei avea bani, dar nu vei fi fericit, pentru ca viata ta tine de carti!” A început sa râda amarnic atunci când i-am spus ca voi citi seara, dupa ora saptesprezece si la sfârsitul saptamânii. În noaptea alba dinaintea sustinerii tezei de disertatie, gândurile mi-au stat doar la profesorul ce vorbea cu nesat, cu mult farmec si cu niste cuvinte usor suierate, despre aproape orice subiect posibil din domeniul economiei, politicii, istoriei etc. Vedeam în minte cum paginile si copertele cartilor pe care le tinea în mâna îi infiorau glasul, îi descreteau fruntea si îi înseninau privirea. Eram foarte tânar si, în pofida determinarii mele de a deveni bancher, habar n-aveam ce vreau de la viata. Atunci am decis ca merita sa încerc sa devin profesor, la fel ca omul de ale carui prelegeri nu ma saturam niciodata si care iubea cartile cu aceeasi pasiune cu care, probabil, si-a iubit sotia. Lucian, fratele cu care locuiam într-un apartament închiriat, a ramas fara cuvinte când i-am spus ca n-am fost sa-l întâlnesc pe directorul ce se oferise voluntar sa-mi gaseasca un prim loc de munca, ratând, astfel, ceea ce eu considerasem, cu doar o zi înainte, sansa vietii. Domnul Todosia a protestat atunci când mi-am ales titlul temei de doctorat, despre originile intelectuale ale liberalismului din secolul al XX-lea. Era „reactiv”, îi cam sarea tandara când îl contraziceai, motiv pentru care, de-a lungul timpului, relatiile cu prietenii si colegii de catedra nu fusesera chiar „line”. Însa eu, sincer si naiv fara sa vreau, l-am „santajat”, spunându-i ca nu ma intereseaza sa fac altceva decât ceea ce-mi place. Mult mai întelept decât mine, a cedat râzând si facând aluzie la tatal meu: „un secretar de partid a crescut la sân un sssarpe (cu mai multi s) liberal”. Întotdeauna m-am întrebat daca domnul Todosia mi-a schimbat destinul. Nu cred. În primul rând pentru ca, în principiu, destinul ca atare, ca un lucru implacabil, predeterminat, nu exista. Este adevarat ca, într-o oarecare masura, el vine prefabricat, dar, în acelasi timp, constituie ceva maleabil, de modelat, un compus oarecum fluid, ce depinde de deciziile personale, mai mult sau mai putin inspirate, de disponibilitatea noastra de a lupta pentru a ne depasi conditia. În plus, desi eu însumi am devenit profesor, nu cred ca rostul dascalului consta în „schimbarea destinului”, asa cum vatmanul schimba macazul la capat de linie, pentru a parca tramvaiul. Menirea fundamentala a profesorului este aceea de a constitui un posibil exemplu de urmat, însa doar din anumite puncte de vedere. Profesorul nu este un model ideal, un far calauzitor, care te scoate din bezna ignorantei, te culege de pe drumul pierzaniei sau al insignifiantei si te asaza pe calea cea dreapta, ci, mai degraba, un detinator de opait, care, în cele câteva clipe pe care le petrece lânga tine, atât timp cât drumurile dascalului si ale învatacelului se suprapun, aduce un dram de lumina difuza pe cararea ta, lunga si întortocheata, catre o destinatie necunoscuta. Pentru mine, domnul Todosia, profesorul meu, a fost ceea ce, cândva, Vasile Voiculescu considera a fi „îngerul luminator”, cel care s-a canonit sa care lumina cu gândul în sufletul si mintea mea. Întâlnindu-l, n-am avut revelatia Sfântului Apostol Pavel pe Drumul Damascului, care, dintr-un persecutor al crestinilor, a devenit un propovaduitor al învataturilor lui Iisus, ci senzatia atingerii suave a unei raze blajine si binefacatoare de lumina, la una dintre rascrucile importante de drumuri ale vietii mele. El mi-a tinut opaitul aprins, pentru ca eu sa pot alege, cât de cât „luminat”, drumul de urmat spre o statie Termini despre care, în ultima instanta, stiam foarte putine lucruri. Totusi, cred ca, astfel, mi-a facut cel mai mare serviciu de care poate fi în stare un dascal onest. Se împlinesc, în curând, o suta de ani de la nasterea lui, treizeci de la trecerea în liniste vesnica si tânjesc mai mult ca niciodata sa-i ascult o prelegere pe un subiect oarecare. În raiul îngerilor luminatori, unde el se afla cu siguranta si în care, sper, ca asteapta un pacatos ca mine, este loc atât pentru un Mihail ceva mai de stânga, ca el, cât si pentru un Gavril ceva mai liberal, de dreapta, ca mine. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
