Cine a citit jurnalul american al lui Grigore T. Popa (volum editat de dr. Richard Constantinescu), poate întâlni, spre sfârsitul cartii, coperta numarului 3 din anul 1936 al Însemnarilor iesene, unde marele profesor anatomist era coleg de redactie cu Mihail Sadoveanu si George Topîrceanu. Pe acea coperta se poate vedea si cuprinsul numarului cu pricina, în care este mentionat si articolul O Politehnica la Iasi, în 1850 de Ioan Andriescu-Cale. Stiam câte ceva despre o astfel de initiativa, dar nu am fost curios sa aflu amanunte, considerând ca nu este altceva decât un alt episod care se înscrie în nesfârsitul sir de neputinte în ceea ce priveste scoala noastra dintotdeauna, ... si de-ar fi doar scoala... Dupa revolutia pasoptista, la 3 martie 1850, Mihail Kogalniceanu înainteaza Domnitorului Grigore Ghica (1804-1857), un raport prin care arata greutatile mari cu care are a lupta Departamentul de Lucrari Publice al Moldovei, din pricina lipsei de Ingineri si Arhitecti, cu care sa se împlineasca slujbele curente ale oraselor si drumurilor tarii. Conu’ Mihalache, cu toate ca nu avea studii de inginerie, ci de drept, la Universitatea din Berlin, nu se rezuma, în cea mai pura traditie si continuitate mioritica, la intentii si promisiuni, ci prezinta Domnitorului un proiect pentru înfiintarea unei scoli de aplicatie de Ingineri si Arhitecti pe lânga departamentul de lucrari publice, potrivit pildei pazite pretutindeni unde sunt asemine ministerii. Kogalniceanu face si o evaluare a cheltuielilor cu înfiintarea si finantarea anuala a scolii (noi i-am spune astazi contractul institutional, adica suma care revine universitatii în functie de diversi indici si indicatori de calitate). Este prezentat bugetul total (33.400 lei), precum si defalcarea acestuia pe diverse capitole de cheltuieli, asa cum am spune noi cu limbajul de lemn de astazi. Bugetul includea sume pentru carti si instrumente de arhitectura si inginerie, precum si pentru salarii, care reprezentau de 67- din total, ceea ce astazi ar da foarte bine la evaluarile ARACIS ale institutiilor de învatamânt superior. Într-un cuvânt, rezulta un proiect coerent, clar, nu foarte costisitor, fezabil si, oricum, extrem de necesar. Dupa numai o saptamâna, Domnitorul recomanda Sfatului extraordinar spre cercetare si aprobarisire si, la 9 martie 1850, proiectul pentru înfiintarea unei Scoli de aplicatie pentru drumuri si zidiri, capata încuviintarea domneasca pentru aducere întru îndeplinire. Ce s-a întâmplat mai departe nu se stie în detaliu, singura certitudine este faptul ca scoala nu s-a înfiintat... Andriescu-Cale scrie, într-o maniera sibilinica, precum ca nu s-a putut afla pâna acum daca aceasta scoala a luat fiinta, cât a durat si de ce a disparut, sau din ce pricini nu a fost înfiintata. Ioan Andriescu-Cale era profesor universitar, absolvent al Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iasi, al Scolii Nationale de Poduri si Sosele din Bucuresti, cu o teza de doctorat la Politehnica din Charlottenburg, Germania, fiind unul dintre fondatorii învatamântului de hidroamelioratii din România. A fost profesor de hidraulica, centrale hidraulice si hidroamelioratii la Universitatea din Iasi si apoi la Scoala Politehnica „Gheorghe Asachi”. A scris carti despre utilizarea bitumului la pavarea drumurilor si despre Prutul navigabil. A fost director general în Ministerul Comunicatiilor si Lucrarilor Publice (1940), profesor titular al catedrei de Hidraulica agricola din cadrul Facultatii de Agronomie din Bucuresti, sectia Geniu rural (1940-1948), dupa care a fost transferat la Facultatea de Îmbunatatiri Funciare din cadrul Universitatii din Galati, unde devine sef de catedra (1948-1958). Bineînteles ca nu putem sa nu privim toata aceasta poveste într-o cheie contrafactuala, adica sa ne gândim la „... ce-ar fi fost daca...?”. Oare era posibila înfiintarea unei astfel de scoli politehnice? Daca analizam domeniile în care s-ar fi desfasurat activitatile acelei politehnici (cadastru si inginerie civila/ arhitectura), lucrurile par credibile. La vremea aceea, în tarile române erau prezente, într-o forma incipienta, numai industriile extractive si cele de prelucare a lemnului si materialelor textile. Însa, era mare nevoie de ingineri de cadastru si ingineri de drumuri si poduri, motiv pentru care prima politehnica de la noi, cea de la Bucuresti, înfiintata la 1864, se va numi Scoala de Poduri si Sosele, Mine si Arhitectura. Astfel ca nu s-ar putea spune ca Mihail Kogalniceanu nu a avut fler, ci ca nu avut parte de acele conjunctii astrale care fac posibile marile schimbari de destin a popoarelor. Daca s-ar fi înfiintat, la Iasi, politehnica lui Kogalniceanu, chestia asta ar fi nedumerit si mai mult pe colegii politehnisti bucuresteni, care, oricum, trebuie sa accepte faptul ca Gheorghe Asachi a fost mai bine racordat la mersul timpului, înfiintând, în 1813, la Iasi, clasul de inginerie si hotarnicie, prima scoala de inginerie în limba româna, cu cinci ani mai devreme decât ardeleanul din Avrig, Gheorghe Lazar, care va fonda, la Bucuresti, la 1818, Scoala de la Manastirea Sf. Sava, tot o scoala de cadastru, ca si aceea a lui Asachi. Oricum, nu putem sa nu ne gândim la cât de aproape am fost de a avea o politehnica la Iasi, la 1850. Ar fi fost prima universitate din tara! Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic si prorector responsabil cu activitatea didactica la Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi” din Iasi
