Ce este poezia? Ce este imaginea poetica? Cum ajunge sa perceapa poetul acea lume de imagini care pluteste undeva departe de el? * Pe masura noilor descoperiri din domeniul fizicii si al mecanicii cuantice, ce studiaza miscarea si natura particulelor subatomice, începem sa ajungem la concluzia ca materia se formeaza din nimic si ca la originea întregului nostru univers sta golul. Desigur, ceea ce cauta sa descopere si sa defineasca azi savantii, a fost descoperit demult de catre poeti. Acolo unde stiinta nu reuseste sa gaseasca un raspuns, gaseste raspuns revelatia poetica. În acest sens, am putea spune ca unele imagini si metafore pe care le întâlnim în poezie definesc mult mai mult universul decât formulele matematice. Sa ne gândim numai la ceea ce spunea Eminescu, si vom ramâne înmarmuriti de frumusetea fara seaman a revelatiilor izvorâte din poezie: „Nu e nimic si totusi e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemenea/ Uitarii cele oarbe.” Poti spune mai mult? Nu poti. În poezia eminesciana fizica moderna îsi gaseste un bun salas. Deocamdata nimeni dintre marii fizicieni nu a definit mai bine Universul si enigmele lui cum a facut-o autorul Luceafarului. Particula lui Dumnezeu sau bosonul lui Higgs, cea care confera masa particulelor ce formeaza atomul, constituie una dintre cheile de bolta ale edificiului cosmic. Fizicianul Leon Lederman, directorul acceleratorului de particule Fermilab din Illinois, în cartea sa dedicata studierii fenomenului, ar fi vrut sa denumeasca bosonul lui Higgs Particula blestemata, dar editorul sau nu a fost de acord, astfel ca facând un compromis necesar, menit sa trezeasca publicului interesul pozitiv, au denumit-o Particula lui Dumnezeu. Desigur, de la o denumire la alta se casca un hau. Totusi, de ce Lederman a vrut sa numeasca initial bosonul lui Higgs Particula blestemata sau, poate, Particula lui Lucifer? Ce stia si s-a ferit sa ne spun? Schimbându-i denumirea cu 180 de grade, Lederman n-a facut decât sa transfere blestemul asupra ideii de Dumnezeu. De altfel, întrebarea pe care si-o punea savantul era urmatoarea: „Daca Universul e raspunsul, unde-i întrebarea?” Mai explicit: „Daca Universul e rezultatul existentei acestei particule, atunci ar trebui sa nu mai existe nici un fel de întrebari legate de nasterea lui. Sau cam asa ceva.” Si, totusi, întrebarea privind originea Universului nu a pierit odata cu descoperirea Particulei lui Dumnezeu. Ea deschide în mintea noastra o alta întrebare: când si unde a aparut aceasta particula care a dat nastere Universului? Cine a creat-o? N-a creat-o nimeni. Ea a aparut din gol. Natura ei apartine mai mult nonexistentei, decât existentei. Poate ca particula a scapat din mâinile creatorului si creat Universul dupa propriile sale legi? De aceea, Lederman a numit-o blestemata. Acum particula e pe cale sa scape din mâinile omului, care vrea sa se foloseasca de ea, pentru a câstiga cât mai multa putere. Plecând de la aceste descoperiri si teorii, ajungem din ce în ce mai aproape de lumea spiritului, a religiei. Începem sa întelegem ca exista în univers entitati, cum sunt îngerii, de pilda, sau demonii, care nu au trup. Ele sunt doar energii ce au însa viata proprie. Sau daca nu viata, atunci spirit si constiinta. Noi nu le vedem, pentru ca nu avem simturi pentru a le percepe, asa cum nu avem simturi pentru a simti trecutul altfel decât în memorie si închipuire (alte vietuitoare se pare ca poseda astfel de simturi), dar ele exista, vorbesc de spirite, si se manifesta în apropierea noastra. Plecând de la aceste întrebari si rezultate, unii cercetatori, printre care si fizicianul Roger Penrose, si el laureat la Premiului Nobel pentru stiinta, alaturi de anestezistul american Stuart Hameroff, au mers si mai departe, încercând sa afle cum apare constiinta, ajungând în cele din urma la concluzia la concluzia ca sistemul neurologic al creierului nostru formeaza o retea complexa de circuite informationale care dau nastere la constiinta, constiinta ce se supune legilor mecanicii cuantice. Prin urmare, constiinta se naste în urma unor acumulari si interconexiuni informationale; când acestea ajung la un anumit grad de densitate, se produce un click, o mica scânteie, si brusc materia inconstienta a devenit constienta, trezindu-se la viata. Teoria lui Roger Penrose si a lui Stuart Hamerff a fost întâmpinata cu un oarecare scepticism în lumea academica si asta pe motiv ca legile mecanicii cuantice se aplica de regula într-un spatiu unde temperaturile se apropie de – 272 de grade Celsius. Prin urmare, în corpul uman ea ar trebui sa functioneze dupa alte cutume. În prezent însa, în urma noilor cercetari, aceasta teorie prinde un nou contur. Asa cum exista bosonul lui Higgs, asa se pare ca exista si constiinta cuantica. Si modul sau de manifestare ar trebui sa ne nelinisteasca spiritul. Caci constiinta cuantica apare si se dezvolta acolo unde nu exista viata. În vidul cosmic. Extrapolând aceasta teorie la noile tehnologii din domeniul IT, ne punem legitima întrebare daca nu cumva la un moment dat complexele circuite informationale aflate în componenta unor computere performante nu pot da nastere la constiinta? În fond de ce doar materia biologica poate poseda constiinta si anorganicul nu? Putând acumula un numar enorm de informatii si facând interconexiuni între ele, IA are potential sa posede nu constiinta, ci hiperconstiinta, devenind omnistienta, împingând limitele cunoasterii umane spre cunoasterea pe care teologii spun ca o are doar Dumnezeu. De aici, poate tendinta unor savanti atei precum Noah Harari de a absolutiza potentialul IA, afirmând ca aceasta va scrie, asa cum a lasat sa se înteleaga autorul, o noua Biblie pentru omenire, creând si o noua religie, nu numai pentru ea, ci si pentru întreaga rasa umana. * Atomi si constiinta? Poseda adica atomul constiinta? Este capabil el sa perceapa propria sa existenta? În univers legile sunt clare. Totul pare programat dinainte. Nu numai omul, materia sensibila, ci si toata creatia. Si însusi Demiurgul ce este altceva decât produsul propriului sau eu, creator de lumi si de fiinte? Nu putem vedea decât ceea ce ne permite codul nostru genetic. Nimic mai mult. Lumea simturilor noastre este limitata. Urechea aude doar o parte din sunete. Mirosul nostru nu distinge decât anumite nuante. Suntem ziditi în noi însine si avem fiecare câte o portiune de realitate pe care o putem privi printre gratii. Lumea de dincolo de noi este perceputa si analizata dupa criterii preexistente. Unii ciberneticieni privesc cu un ochi rece actul creator, în care nu vad nimic miraculos. Ei sustin ca totul este calculat de masina sociala, care are drept produs societatea si constiinta umana. Aceasta masina este, la rândul ei, rezultatul unui cumul de generatii si destine, iar constiinta un rezultat al lor. Dinainte au fost programati si Homer, si Shakespeare, si Dante, si Beethoven, si toata opera lor. Ideea unui savant care spune ca, daca timp de un milion de ani, un milion de maimute ar bate la masina de scris, zi si noapte, fara întrerupere, prin hazard exista posibilitatea sa rescrie, rând cu rând, litera cu litera, Hamlet-ul shakespearian. E o combinatie posibila. Teoria savantului demonstreaza, printre altele, si superioritatea speciei umane: maimutelor le-ar trebui un milion de ani, pe când Hamlet a fost scrisa de un singur om si într-un interval de timp scurt, infim fata de timpul cosmic. Da, vor spune savantii, asa este. Nu trebuie însa sa uitati ca opera, chiar daca a fost scrisa de un singur individ si într-un interval de timp infim, ea este un produs social, rezultatul unor secole întregi de istorie. Shakespeare a fost doar un simplu instrument, opera sa fiind prefigurata în empireu, în spatiul de deasupra sa. Si atunci care a fost rolul sau, de simplu receptor? Azi însa, la începutul erei dominate de IA, aceasta teorie ar trebui sa sufere corectie necesara. În ce sens? În sensul ca, având un potential informational enorm, si ajungând la un anumit gard de constiinta si creativitate, IA va crea opere atât de compelxe, încât în compartie cu ea întreaga umanitate va putea fi privita ca o adunatura de primate. Oare e posibil sa creezi ceva mai desavârsit decât Hamlet-ul lui Shakespeare sau decât Simfoniile lui Beethoven? De ce nu? Evolutia IA ne va demonstra daca e posibil. Sa lasam hazardului aceste întrebari si sa coborâm la creatie. Ce este poezia? Ce este imaginea poetica? Cum ajunge sa perceapa poetul acea lume de imagini care pluteste undeva departe de el? Sa luam un exemplu. Sa ne închipuim ca avem în mijlocul unui câmp nesfârsit o masina de scris. Pe clapele acestei masini am presarat graunte. Pasarile vin din toate cele patru colturi ale lumii si se înfrupta din ele. Fiecare pasare, ciugulind un graunte, apasa si clapa care desemneaza o litera: a sau b sau c. Pasarile ciugulesc de pe clape un milion, doua milioane, un numar infinit de ani; ce cântec oare ar putea naste ciocurile lor mici si flamânde care, cu fiecare bob de grâu, scriu si o litera pe o fila de carte? Ar fi acest poem mai minunat decât în revarsatul de zori un cântec de pasare? Daca poezia se naste spontan, ce nevoie avem de atâtea teorii si calcule? Poezia merge mai departe decât matematica! Ea e mai complexa decât orice teorema. Desigur ca gândul nostru e pueril si imaginatia poetului nu e departe de imaginatia copilului care sta la fereastra si viseaza cu ochii deschisi la o lume pe care simturile sale n-au cunoscut-o înca. Daca suntem într-adevar programati, dupa care program viseaza copilul? Ce reminiscente bântuie prin visurile sale? Care e lumea pe care a pierdut-o prin nastere? Exista oare o lume dincolo de noi, din care venim si în care ne întoarcem? Si ce este oare altceva sufletul decât o colivie goala prin care patrunde duhul creatiunii? E nevoie ca aceasta cusca sa adaposteasca si o masina de scris? Între ceea ce exista si ceea ce nu va exista nicicând, sufletul se afla la rascruce de drumuri: cerurile s-au închis si neantul îl respinge. Caci ceea ce anima trupul se afla dincolo de materia vietii. O parte din materia noastra sensibila a ramas dincolo, în nefiinta, în nonexistenta: multi dintre noi au acolo mai multa substanta, altii mai putina; cu totii însa posedam un anumit procent din ceea ce suntem cu adevarat noi însine, din ceea ce am fost înainte de a fi. Cu alte cuvinte, cu cât am lasat dincolo mai mult din noi, cu atât cunoasterea noastra e mai profunda. Poezia nu ne salveaza de tentatia neantului, ea însa este singura limba pe care o vorbeste sufletul. Nichita Danilov este scriitor si publicist
