Desi ma frig degetele, nu voi scrie pe 23 august despre cei 79 de ani care au trecut de la „Revolutia de eliberare nationala, antifascista si antiimperialista”, atât de draga noii generatii de stalinisti, ci despre un personaj, nascut patru ani mai târziu, al carui nume de familie a intrat în galeria nepieritoare a substantivelor comune ale culturii românesti, capabile sa se dispenseze de prenumele trecator. Am auzit pentru prima oara de Andrei Plesu în iarna anului 1983 când am facut rost, dupa mari zbateri, de Jurnalul de la Paltinis scris de Gabriel Liiceanu. Eram student la Filosofie si numele celor doi discipoli ai lui Constantin Noica nu-mi spuneau absolut nimic. De Noica mai stiam ceva cu „rostirea filosofica româneasca”, iar despre „scoala” informala din jurul lui ne instruise, vigilent, tovarasul Sarmasanu (o fosta bestie stalinista aflata atunci, din fericire, la o senilitate abulica scurtcircuitata vremelnic de câte o sclipire inchizitoriala!) care ne-a prelucrat la un seminar de materialism dialectic, un articol interbelic al lui Serban Cioculescu în care analiza mostenirea lui Nae Ionescu în Jurnalul de atunci (din 1941, cred) al lui Noica. Cum informatiile noastre despre elita intelectuala interbelica erau inexistente, grija secretarului de partid amintit era fara obiect caci în mintile noastre staruia, mai curând, mâlul odios al propagandei care, gratie unor actori exceptionali, pusese în scena observatiile malitioase ale lui Calinescu despre „Guta Popescu” si legionari în filmul cu urias succes de casa în anii 70, numit „Actorul si salbaticii”. Cartea lui Liiceanu întorcea o pagina de istorie a ideilor, dar nu cum a fost apoi stupid acuzat, pentru a relegitima „legionarismul” intelectual, ci pentru a deschide un orizont care era complet obturat nu atât de imbecilitatea apasatoare a limbajului de propaganda, cât de închiderea culturala si filosofica la care eram supusi de dictatura soft a lui Ceausescu. Astfel, mi-a trebuit ceva vreme sa ma dumiresc cine era C. în text si doar profesorul Al. Andriescu, în casa caruia aveam privilegiul de a intra, m-a pus în contact cu Précis de décomposition, pe care o avea în biblioteca. Pentru mine, Jurnalul de la Paltinis a fost o revelatie si mi-a deschis, pentru prima oara, orizonturile adevarate ale culturii de performanta, iar tribulatiile eroilor acestui scenariu paideic, descrise cu un formidabil simt literar, mi s-au parut fabuloase astfel încât am început sa caut date, carti si informatii despre ei. Dintre eroi, atât în jurnal, cât si în pandantul lui editat câtiva ani mai târziu sub numele de Epistolar, cel mai interesant si fermecator era, desigur, Andrei Plesu, ucenicul neascultator, sceptic, apostat, deschis mai curând catre „experiente” decât catre reflectia filosofica înalta, inaccesibila si stearpa. Tin minte ca, urmarind epistolarul din jurul controversatului jurnal de la Paltinis, eram ca un suporter la meci tinând cu unii sau cu altii, dar fiind, ca cititor, fermecat nu numai de stilistica stralucitoare, ci si de complexitatea ideilor si a argumentatiei lui Andrei Plesu, în mod paradoxal mai putin pasional si mai echilibrat decât cerebralul discipol-fanion al lui Noica. Astfel încât am vrut sa stiu mai multe despre ei. Fiu al unui chirurg celebru si absolvent al liceului de elita „Spiru Haret” din Bucuresti, Andrei Plesu visa sa se faca actor când destinul i-a deschis o usa nebanuita. În aceeasi promotie (1966) absolvea liceul si Zoia Ceausescu, fiica noului stapân al României, care nu se cuvenea sa dea examen la facultate cu toti proletarii, astfel încât a fost legiferata regula ca absolventii cu 10 la bacalaureat sa intre fara examen. Cum întâmplator acesta era cazul si pentru Andrei Plesu a optat rapid pentru cea mai dorita specializare de la Arte Plastice, unde anual, pe 5 locuri, se bateau sute de candidati, adica Istoria si Teoria Artei. Exceptional dotat intelectual, cu farmec personal si cu histrionismul actorului neîmplinit, va face rapid, gratie mentorului sau Ion Frunzetti, o cariera stiintifica si mondena de invidiat: cercetator stiintific la Institutul de Istoria Artei al Academiei direct din facultate (1971), bursier Humboldt la Bonn (1975-1977) si la Heidelberg (1983-1984), cu o teza de doctorat stralucita care a facut valuri în epoca (1980) publicata apoi în volumul Pitoresc si melancolie. O analiza a sentimentului naturii în cultura europeana, intra finalmente, dupa cum era firesc, ca lector la Academia de Arte Plastice din Bucuresti (1980-1982). Aceasta este perioada de glorie în care apare ca personaj în jurnalul prietenului sau, Gabriel Liiceanu. Era casatorit cu fiica academicianului Nicolae Petrulian, un vârf al cercetarii geologice, absolventa de filologie, cu studii în Anglia, specialista în literatura comparata la Institutul Academiei. Este o perioada în care, alaturi de Ion Frunzetti si Dan Haulica, duce comentariul plastic pe înaltimi culturale si filosofice exemplare, greu de egalat. Acum îsi va desavârsi stilul inimitabil de „progresist conservator” asortând barba lui Soljenitîn cu sprâncenele lui Nae Ionescu, lavaliera cu tenisii si vila din strada Paris cu de neuitatul sau Trabant 16-B-1183. Numai cine a trait acele vremuri poate detecta sensul ascuns al unor astfel de „semne”i. Din nefericire, aceasta meritata cariera de succes a fost brusc curmata de o prostie. Curios intelectual si fascinat de Orient, participa alaturi de Mihai Sora si de Marin Sorescu (între altii!) la un experiment desfasurat sub egida Ministerului Educatiei, legat de niste cursuri de „stiinta inteligentei creatoare” tinute de un bizar yogin român, Nicolae Stoian, aparent cu avizul Elenei Ceausescu. „Meditatia transcendentala”ii s-a dovedit însa o capcana folosita de partidul comunist pentru a descuraja orice încercare de asociere a intelectualilor. Ca urmare a scandalului montat de Securitate, Andrei Plesu a fost dat afara de la facultate si de la institut, întreaga lui cariera prabusindu-se brusc, fara nicio explicatie. Acum îl roaga Noica pe Eliade sa scrie, lui si lui Liiceanu, o recomandare pentru Heidelberg, iar la întoarcere ca urmare a demersurilor facuteiii, este primit pe un post inferior, bibliograf, la Institutul unde fusese cercetator. În 1989, este expulzat si din acest post, cu concursul vioi al directoarei Mariana Cernat si al unor colegi neînduratori în „sedinta de demascare” (cel mai vehement fiind bizantinologul Sorin Ulea, devenit apoi vocal anticomunist de parada în Piata Universitatii!) fiind trimis în domiciliu fortat la Tescani, în judetul Bacau, ca muzeograf la Casa Memoriala „George Enescu”. Recitalul lui de romante, cu acompaniamentul lui Johnny Raducanu, va ramâne, pentru eternitate, cel mai important moment al acestei perioade, înainte de a reveni, fugar, acasa, în vila din spatele Guvernului, în decembrie 1989. Aici, în acele zile de foc, alaturi de Mircea Dinescu, Ascanio Damian – cumnat si rectorul Institutului de Arhitectura si, zice-se, Silviu Brucan s-a pregatit pentru cea de-a doua viata unde va face exact ceea ce Noica îl povatuise sa evite: politica, ministeriate, calatorii, burse, experiente, conferinte, pasiuni, degustari si onoruri, pe scurt, ceea ce pentru filosoful paltinisan era reductibil la „impuritatea spectacolului” în locul temeinicii modeste cerute de „Marea Cultura”. A meritat? A fost vorba oare, cum se temea Noica, de pericolul reprezentat de „minoratul culturii de estrada”? Sa dam, deci, pagina! (Continuarea în editia din 30 august a Ziarului de Iasi) iBunaoara, Trabantul, care era o cutie de carton pe roti fabricata în RDG, fara suspensii, putea fi cumparat numai cu mari pile, cu aviz de la Ministerul Comertului, pentru ca nu asteptai 10 ani, ca la Dacie si, mai ales, pentru ca mergea cu gaz lampant si petrosin care, spre deosebire de benzina, se gaseau peste tot. iiCum despre acest subiect s-au scris tone de prostii si speculatii, un punct de plecare mai riguros ar putea fi acesta. iiiNu mai insist pe etern tologita tema a Memoriului catre Ceausescu. Cititorul curios se poate informa si singur, ca e plin internetul numai cu asta. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
