Multe dintre tragediile ce au loc în fiecare an prin munti sunt din cauza marcarii defectuoase a traseelor si devierea de la acestea în locuri necunoscute. Nimeni nu pare sa înteleaga faptul ca e o treaba serioasa si ca trebuie facuta cu simt de raspundere si profesionalism. Am avut si vom mai avea mult timp de acum încolo o mare problema în România cu tot ce înseamna semnalizarea corespunzatoare pe drumuri, carari, poteci etc. Înainte de GPS era un cosmar sa ajungi dintr-un punct în altul, daca nu stiai exact drumul. Pe atunci hartile erau la mare cautare (mai am si acum câteva în masina pastrate pentru orice eventualitate), dar de cele mai multe ori ele nu te îndrumau cu acuratete, aveau foarte multe lipsuri si singura sansa care îti mai ramânea era comunicarea orala cu diversi trecatori întâlniti în cale, daca aveai norocul sa dai peste asa ceva pe un câmp, padure, munte. A fost si înca mai este o neputinta de necorijat a institutiilor care se ocupa cu asa ceva de a se pune efectiv în pielea unui strain, fie el si redus mintal, care nu stie nimic dintr-o tara si care trebuie sa fie dus din punctul A în punctul B în siguranta maxima. Indicatoarele rutiere, foarte rare, îti arata în mare cam pe unde ar trebui sa fie un punct de reper, dar nici acestea nu sunt macar consecvente. Poti merge zeci de kilometri în directia indicata de ultima sageata ca sa constati apoi cu surprindere ca reperul indicat la ultimul semn a disparut complet de pe urmatorul si, în schimb, a aparut cu totul altul. Ce te faci atunci? Esti la o intersectie pe care nu poti s-o interpretezi cum vrei tu, e neaparat nevoie de o directie clara de urmat si nu e nimeni pe care sa-l întrebi. Recunoasteti momentul? Eu mi-l amintesc foarte clar pe fiecare în parte, la fel si gesturile mele de strangulare a oricarui responsabil care si-a batut joc de mine. De când a aparut Waze si Google maps omor mai putini oameni în gând, dar pornirea ucigasa îmi revine mai puternica acolo unde nu am semnal. Daca e ceva cu care ne putem lauda neconditionat, care nu implica nimic din elementele negative, respectiv cele care tin de factorul uman, de români, mai pe sleau, aceea este natura cu frumusetile ei, care a fost, este si va fi mereu independenta de noi, dar pe care trebuie sa o conservam, sa o pastram asa frumoasa cum e. Singura si marea noastra sarcina e sa facem în asa fel încât sa nu distrugem ceea ce exista deja la fata locului, e foarte simplu, si sa facem în asa fel încât accesul fiintelor pe doua picioare lacome si distructive care suntem sa se realizeze usor si fara urme. Evident ca exista o institutie care se ocupa de toate aceste lucruri, aceea se numeste Agentia Nationala pentru Arii Naturale Protejate (ANANP). Citez din prezentarea de pe site-ul oficial: „a fost înfiintata în anul 2016, prin Legea nr. 95/2016 si functioneaza în baza Hotarârii de Guvern nr. 997/2016. ANANP este o institutie publica cu personalitate juridica, finantata din venituri proprii si subventii acordate de la bugetul de stat si functioneaza în subordinea Ministerului Mediului. Scopul ANANP este administrarea unitara si eficienta a ariilor naturale protejate si conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice, reglementate prin dispozitiile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 57/2007.” Misiunea acestei agentii este, printre altele: „Cresterea nivelului de informare cu privire la masurile de reevaluare si valorificare a potentialului ariilor naturale protejate, în perspectiva conservarii biodiversitatii si asigurarii dezvoltarii durabile”. Din 2018 pâna în prezent presedintele agentiei este doamna Adi Croitoru. Tot din 2018 dateaza si ultimul raport de activitate al institutiei. Ori nu a mai facut nimic pâna acum, ori cineva, undeva doarme în papuci. Eu unul cred ca s-au întâmplat ambele inactivitati... Printre responsabilitati amintesc doar una relevanta, pentru ca oricum toate se îneaca într-un limbaj întortocheat menit sa alunge orice curios care îsi baga nasul în treburile agentiei cu niste vicepresedinti tinerei si „plini” de experienta în domeniu, zâmbitori si sexy, dupa cum se vede în poze: „Evalueaza eficacitatea si eficienta modului de administrare/custodie a ariilor naturale protejate pe baza criteriilor de performanta stabilite potrivit prevederilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 95/2016”. Altfel spus, agentia asta patroneaza tot ce se întâmpla în ariile protejate din România, adica în cele mai faine locuri din tarisoara asta. Dar ghiciti ce face aceasta institutie a statului. Aveti dreptul la o singura încercare... Va zic eu, mai bine: învârte hârtii, adica nimic concret, în teren, exact „activitatea” pe care o desfasoara cu mare sârg toate celelalte institutii ale statului român, hraneste copchii de politicieni, afaceristi si alti trântori. Sa va zic un caz concret, ca eu nu vorbesc niciodata pe uscat. Am fost personal acum câteva saptamâni cu familia în Cheile Sugaului-Munticelu care figureaza în inventarul ANANP la numarul 999 (the number of the Beast!... pe invers), având codul de arie protejata ROSCI0033. Acolo este amenajata o asa-numita via ferrata, un traseu cu sufe si scari pentru escalada sigura, numita Astragalus (nume de floare care creste în acele locuri). Acest traseu cu patru variante, extrem de frumos, interesant si accesibil oricui nu are rau de înaltime a fost amenajat între 2015-2016 de Clubul Montan Român, mai precis de celebrul Ticu Lacatusu, primul român care a cucerit Everestul, împreuna cu Radu Apetroaia, Claudiu Lungu si câtiva localnici din Bicaz Chei. Banii au venit de la firma HeidelbergCement. S-a facut o treaba foarte buna, cum rareori vezi pe aceste meleaguri. Singura problema e ca a fost preluata cu titlu gratuit de mai sus mentionata ANANP care nu a mai depus nici cel mai mic efort ca sa o întretina/îmbunatateasca. Absolut nimic. Din acest motiv marcajele sunt varza. Adica intri lejer pe un traseu si ajungi în altul fara sa îti dai seama, exact ca pe strazi. Sunt o multime de table cu citate celebre despre natura, cu proverbe, idei filosofice, dar nu sunt indicatoare cu directia, frate. Te duci în hau fluierând, meditând la Buddha! În fiecare zi sunt turisti care se întorc nervosi din traseu pentru ca au intrat pe verde si s-au trezit pe cel rosu, ori pe cel roz, de exemplu. E pur si simplu o bataie de joc. Ajungi la un loc unde vezi ca exista o intersectie, dar nu scrie nicaieri unde naiba duce fiecare bifurcatie si îti vine sa urli! Si nu ai nici semnal sa suni un prieten. Vezi masinile sub tine, pe sosea, urcând sau coborând catre sau dinspre Cheile Bicazului, dar nici dracu nu te aude daca strigi. Esti pur si simplu blocat în spatiu. De aceea unii decid sa se întoarca, iar altii, cum s-a întâmplat cu sotia mea care nici nu prea le are cu muntele si cataratul, dar e foarte ambitioasa si nu vrea niciodata sa se întoarca din drum, merg tot înainte, cu orice risc. Si uite asa, am pornit cu doi copii mici pe un traseu verde, lejer, de familie, de duminica, dar am ajuns o parte sa urce ca nebunii, scotându-si sufletul pe cel mai dificil si periculos, si alta întorcându-se cu coada între picioare. Din cauza ANANP care învârte hârtii în loc sa faca treaba în teren. Pe tot traseul am gasit doar doua marcaje unul dupa altul chiar înainte de a intra în el, iar apoi nimic... Stiu ca îmi racesc gura de pomana, dar e a nu stiu câta oara când mi se întâmpla acest lucru care pe unii turisti neexperimentati îi poate costa viata. Multe dintre tragediile ce au loc în fiecare an prin munti sunt din cauza marcarii defectuoase a traseelor si devierea de la acestea în locuri necunoscute. Nimeni nu pare sa înteleaga faptul ca e o treaba serioasa si ca trebuie facuta cu simt de raspundere si profesionalism. Briscan Zara este scriitor si publicist
