În aceasta poiana am descoperit, fara sa vreau si împotriva scepticismului lui P. Neruda, lumina pura. Acolo unde locuiesc de obicei, la periferia Iasului, lumina pare, mai ales sub biciul ucigator al soarelui de vara, uzata si refolosita, obosita, tocita, învechita, aproape expirata, iesita din garantie, mohorâta, cvasi-depresiva. Parca ar fi o oglinda ce si-a pierdut stralucirea din cauza depunerii prafului. Or, lumina impura întristeaza copacii si florile, casele si gardurile, lucrurile, în general, si oamenii, în particular. Culorile îsi pierd vioiciunea, iar vazduhul devine spalacit si tern. Soarele se itea cascând si bodoganind de unul singur ceva legat de concediu sau de zilele libere prevazute în Codul muncii. Dormise sforâind toata noaptea, visând la pasiunea lui de-o viata, Luna, cu care înca spera sa-si intersecteze preumblarile, chiar de-ar fi sa astepte o eternitate. Se odihnise, ca întotdeauna, pe culmea împadurita, într-un culcus facut din fân, acoperit cu o patura din lâna de oaie, primita de pomana de la ciobanul ce trudeste la stâna din apropiere, care îl vazusese dârdâind pe cer din cauza gerului Bobotezei, acum câtiva ani. Ezitant si tânjind dupa vacanta, se ridica în capul oaselor, facându-si aparitia din dosul unui vârf de brad si de dupa turla manastirii. Dintr-o data, depresiunea scobita în munte ca o covata fusese inundata cu lumina si nadejde. Îi pândeam aparitia mântuitoare din balconul casei de oaspeti, cocotata ea însasi pe unul dintre versantii ce împresurau Raiul, la vreo mie de metri altitudine, acolo unde îmi savuram micul dejun. În zare, la o distanta apreciabila, vedeam silueta Giumalaului si a Pietrelor Doamnei. Sorbeam cu nesat laptele proaspat muls, fiert în ceaun, si priveam de sus cum norii, cu dansul lor lin, acopereau partea de jos a depresiunii, înconjurata, ca un amfiteatru, din toate partile, de culmi ticsite cu brazi. Mestecam în liniste o felie de pâine facuta pe vatra, acoperita cu unt si dulceata de paltinele, asezata pe farfurie lânga felia binecuvântata cu dulceata de afine. În Rai, untul se face din lapte. Te trezesti dimineata de dimineata, pe la cinci si jumatate, cu o perseverenta aproape sisifica, la fel ca domnul Sandu, si o mulgi pe Rândunica, însa întotdeauna dupa ce i-ai facut toaleta si ai întrebat-o ba de una, ba de alta. Rândunica este o vaca durdulie, linistita, bine echilibrata emotional, vesnic împacata cu ea însasi, marinimoasa. Te priveste întotdeauna cu calm, fara vreo angoasa metafizica, desi în ochii ei poti citi un soi de mirare filosofica, plina de sensuri sau întelesuri. Zi de zi, doneaza lumii peste douazeci de litri de lapte: câtiva merg la Florian, cel mai tânar dintre urmasii ei; vreo doua cani, la pisicile care o asteapta de la pascut, pe o scândura din grajd, cu nerabdare, emotie si nedisimulata recunostinta, si, din când în când, doar cu ocazii speciale, la Botgros, câinele aproape pensionat ce-o pazeste din dosul surii. Restul laptelui se pune la prins în vase de lut, vreme de trei-patru zile. Apoi, oalele se smântânesc cu lingura, proces în urma caruia ramâne un compus din care se încheaga brânza. Smântâna adunata se toarna în barbânta, un vas din lemn, apoi se bate cu un bat prevazut la capat cu discul prin gaurile caruia untul se separa de zara. Bati smântâna pâna când iese untul, din ea si din tine. Apoi, bucatelele solide, ca pepitele de aur, se strâng cu atentie, se coaguleaza, se framânta ca o huma cu ambele mâini si se aseaza în apa rece ca gheata, astfel încât sa elimine complet zara. (Nu, n-are legatura cu hainele de la mall!) În timpul framântatului, untul poate fi asezonat cu putina sare, dupa gust. Se întinde pe pâinea proaspata, cu o coaja groasa si crocanta, scoasa din cuptorul de caramida. Dulceata se prepara din paltinelele rosii crescute în gradinita din fata casei sau din afinele adunate cu un pieptan special, de prin luminisurile padurii. Dupa ce mi-am savurat micul dejun în balcon, mângâiat cu tandrete de razele blânde ale soarelui, undeva deasupra norilor, care, între timp, îsi terminasera reprezentatia matinala, am iesit agale la plimbare. Pe partea stânga a drumului ce coboara usor serpuit, într-o gradina fara poarta, cineva a adus si a reconstruit o casuta din lemn, o bijuterie arhitectonica prin simplitatea ei, veche de cel putin un veac, în care, probabil, vrea sa-si petreaca batrânetile. Peste drum, ceva mai la vale, într-o „livada” lasata complet în grija Domnului, vezi un pâlc aproape ireal de vegetatie alpina, în care îsi au salasul o vulpe si odrasla ei. Pesemne, gradina fusese abandonata cândva, iar natura s-a dezlantuit printr-o explozie spontana de ierburi, floricele, brazi, pini si arbori de mici dimensiuni, printre care este aproape imposibil sa strecori picior de om. Un pic mai jos, pe partea dreapta a drumului, lânga un mesteacan înalt, îmbracat în haine albe, frumos si fragil ca o femeie vesnic suferinda din dragoste, am dat accidental peste câteva fragute, parfumate discret si cu gust dulce-acrisor, ce mi-au adus aminte de capsunile copilariei. Dupa ce trec de pajistile proaspat cosite ale lui Iosif, înconjurate de un gard de lodbe usor îmbatrânite, ajung, pe partea stânga, în inima Raiului, pe o bucatica de pamânt, acolo unde sper sa-mi petrec batrânetile si reîmpacarea cu lumea, dar, mai ales, cu mine însumi. Aici troneaza un brad falnic, drept, plin de el însusi, aproape arogant, în mijlocul unui ocean încremenit într-o placiditate divina. În jur, aproape totul si-a pus vesminte verzi, mai ales otava. Pe ici, pe colo, doar petalele albe ale margaretelor, scafârlia mov a trifoiului si inflorescentele galbenelelor mai ameninta firav hegemonia clorofilei, împodobita cu perle de roua. La doi pasi în fata mea, într-un picior, îsi face înviorarea de dimineata o fosta balerina, reîncarnata acum în trupul unei papadii. Peste toate domneste o liniste olimpiana. Aud doar suieratul abia perceptibil scos de firele de iarba, îndoite suav de frânarea catifelata a timpului, pentru ca, trebuie spus, în Rai, timpul are o cu totul alta dimensiune. El nu curge implacabil, ci vine pe furis, tiptil-tiptil, dar frâneaza cu gratie si pare sa încremeneasca, lasând pentru totdeauna lucrurile asa cum sunt, neschimbate, nealterate. Aici, ai sau dobândesti sentimentul vietii vesnice. Trec drumul, admir din mers doi frasini ce umbresc sura în care se zbenguie un tap, o capra si doi iezi, toti plini de curiozitate si emotie la vederea unui profesor universitar de doctrine economice, apoi cobor prin fata casei ridicate cu multa munca de gazdele mele de la prânz, pe o carare ce duce la pârâiasul cu apa rece si cristalina, ce strabate proprietatea exploatata exclusiv de Rândunica. Trec pe lânga o casa din lemn vopsita în verde, situata mai la vale, aproape de firul serpuitor al apei, urc zavoiul la pas, printre brazii înalti, cu umbra lor racoroasa, usor întepatoare, si, deodata, ajung pe plai, într-o poiana, din care vad la distanta în toate directiile. Parca m-as afla pe scena situata în mijlocului unui amfiteatru, un Colosseum eliptic si înverzit, în ale carui unghere zaresc Manastirea Piatra Taieturii, casele din Panaci, Coverca, Gura Haitii sau Saru Bucovinei. În aceasta poiana am descoperit, fara sa vreau si împotriva scepticismului lui P. Neruda, lumina pura. Acolo unde locuiesc de obicei, la periferia Iasului, lumina pare, mai ales sub biciul ucigator al soarelui de vara, uzata si refolosita, obosita, tocita, învechita, aproape expirata, iesita din garantie, mohorâta, cvasi-depresiva. Parca ar fi o oglinda ce si-a pierdut stralucirea din cauza depunerii prafului. Or, lumina impura întristeaza copacii si florile, casele si gardurile, lucrurile, în general, si oamenii, în particular. Culorile îsi pierd vioiciunea, iar vazduhul devine spalacit si tern. Aici, în Sarisoru Mare, locul în care mi-am gasit Raiul, propriul Rai, unde nu exista praf si ceasuri, unde aerul vine direct din plamânii lui Dumnezeu, lumina straluceste cu putere si picteaza culorile cu precizie de orologiu elvetian. Cerul este cu adevarat albastru, iarba, cu adevarat verde, paltinelele, cu adevarat rosii, untul, cu adevarat auriu, fiind facut, dupa cum spuneam, din lapte. Din poiana inundata cu afine, lumina pura si alte cele, culeg bureti, pentru ca, dupa câteva ore de plimbare si epifanii, se apropie prânzul. În foisorul din coltul casei, stau la taclale cu stapânul Rândunicii, pâna când doamna Ioana ne aduce mâncarea: bors cu barabule, crescute pe ogorul de lânga fânar, cu patrunjel si dres cu smântâna. Manânc în timp ce domnul Sandu, patriarhul octogenar al familiei, îmi povesteste ca, tânar fiind, a cumparat pamânt vânzând afine, ca strângea, într-o zi, câte patru-cinci galeti cu zmeura, aduse acasa pe spinarea calului, ca, duminica, mai facea un ban cântând cu acordeonul la nunti. Urmeaza buretii cu smântâna si mamaliguta aburinda. Culesesem, la sfatul unui cetatean cu buletin de Rai, râscovi, hribi si vinetele, pe care stapâna casei îi gatise cu ceapa, câtiva catei de usturoi, marar, patrunjel, sare, piper, putin ulei si, evident, smântâna cu gust edenic. Stateam la umbra foisorului si nu stiam ce anume îmi luase mintile: fie peisajul de o frumusete suprarealista, cu niste culori vii, limpezi, accentuate, fie tocanita de bureti. În timp ce doamna Ioana îmi descria bucatele pregatite la propria nunta, facuta într-una dintre odaile casei, în urma cu saizeci de ani, eu savuram desertul, adica, varzari, care, împotriva denumirii, se fac din merele padurete din gradinita, ce nu ajung vreodata sa se coaca de-a binelea, nuca, zahar si aluat similar celui de cozonac. Totul mirosea a bunatate pura si simpla. Ma ridic de la masa anesteziat de miresmele din farfurie si urc dâmbul din spatele casei lor, deoarece trebuie sa ajung într-un alt colt de Rai, acasa la Paraschiva, furnizorul meu traditional de afine, merisoare si, ocazional, bureti. Din afine, Roxy face cea mai delicata dulceata din lume; din merisoare si miere de albine, eu fac cel mai simplu si mai delicios desert de post, pe timp de iarna. Paraschiva, o mâna de femeie, care strânge singura fânul de pe nenumarate hectare, cu mâinile ei colorate de zeama afinelor, se emotioneaza si aproape ca începe sa tremure când vede cei câtiva banuti pe care îi întind în schimbul fructelor de padure. Desi nu i-a cerut nimeni, scoate din beci niste telemea, pe post de bonus. Am senzatia ca mi-ar da totul din casa, numai sa nu-i plec din curte cu sentimentul ca i-as fi oferit prea mult. Rar mi-a fost dat sa vad bunatate atât de fireasca. Îi parasesc gospodaria cu sentimentul vinovat ca as putea fi la fel de generos ca ea doar dupa un lung si anevoios antrenament, fara certitudinea ca as reusi. Apoi, trag din nou sub bradul semet al gradinii mele, la umbra caruia citesc minunatele poezii ale lui Rilke si admir cerul de un albastru indescriptibil. În drum spre el, culeg un pumn de zmeura din coltul unei case din lemn parasite, de o frumusete inexplicabila, având în vedere ca, în esenta, ruina n-are nimic interesant, în afara de o istorie facuta zob si impregnata în porii lemnului mort de multa vreme. Prin vecini, cosasii doboara fânul si vorbesc în soapta, ca sa nu tulbure tihna satului. Se aude doar ritmul sincronizat al coaselor, pe fondul sonor asigurat de un concert în surdina al greierilor. As adormi daca n-ar fâlfâi aripile îngerilor ce par sa se ridice de pe paginile cartii ce-o luasem în desaga. Ma scald într-o dulce lene pâna aproape de apusul soarelui, când sunt rugat cu insistenta sa cinez în acelasi foisor, în care voi mânca o specialitate regala. Asistata de sot, doamna Ioana pune jântuiala (sau zerul) în ceaun, o lasa sa fiarba, apoi începe sa presoare malai, mestecând cu regularitate, pâna când compusul devine omogen. Apoi, rastoarna bucatele de cas, continuând sa mestece pâna când acestea se topesc si se combina cu malaiul fiert în zer. Spre final, ma întreaba daca as vrea sa puna o bucata de unt. Delicatesa regala, denumita balmos, se serveste calda, însotita, optional, de o cana cu chisleag pastrat la rece. Atunci când o savurezi, trebuie sa fii înconjurat neaparat de oameni simpli si buni la suflet. Instructiunile de folosire spun ca trebuie sa-ti faci o cruce înainte de masa; cu siguranta, îti vei face nenumarate altele dupa ce manânci, multumind bucataresei si zeului pagân al gastronomiei. Rasaritul lunii ma prinde tolanit peste o claie, privind cerul si ascultând nemiscarea din jur, cu frunze de trifoi în par, cu pielea, respiratia si gândurile impregnate cu aroma de fân proaspat, când un înger îsi facu simtita diafana prezenta la doar câtiva pasi. Avea buzele crapate, aidoma confratilor sai din poeziile lui Rilke. O fi facut insolatie, îmi spun în minte, desi, în Rai, soarele se comporta cu tact de bunicuta. Sau te pomenesti ca i se trage de la vreo iubire nemarturisita!?! În orice caz, am ramas cu gura cascata atunci când m-a întrebat, cu roseata în obrajii putin bucalati, daca n-am prin desaga vreo carte cu versurile mai putin angelice ale lui E. Brumaru. Mirat, prind curaj si îl întreb conspirativ daca în Rai se poate pacatui din dragoste. Uluit, îmi raspunde ca Raiul nu s-a mai confruntat cu o asemenea situatie, ca, în fine, ar trebuie sa întrebe de… si facu un semn în sus, cu aratatorul mâinii drepte, neavând curajul sa-i pomeneasca numele si lasând sa se înteleaga faptul ca aici, la fel ca pe Pamânt, problemele se rezolva dupa principiul importantei ierarhice a decidentilor. De câteva zile, în partea superioara a Raiului, era mare vânzoleala, deoarece, aflat într-un control de rutina, pe când mijeau zorile, Dumnezeu zarise o fetiscana ciufulita, desculta si sumar îmbracata iesind din chilia celui mai credincios calugar de pe Pamânt, situata la vreo câtiva kilometri de Sarisoru Mare. Si de atunci o tine în sedinte, comisii de etica, comitete si consilii de administratie. N-ar fi, îmi spune, cel mai bun moment sa-mi analizeze un eventual memoriu, însa ma întreaba imediat daca data viitoare i-as putea aduce Despre dragoste si alti demoni, a tizului nostru comun, Gabriel García Márquez. E dat Raiului îngerul asta, îmi spun în gând, cu o perplexitate irepresibila! Îmi face cu ochiul, dându-mi de înteles ca s-ar putea rezolva, însa doar dupa ce El – si arata din nou cu degetul în sus – merge la culcare, fapt ce nu s-a mai întâmplat de la Facerea lumii încoace, din cauza ca pe Pamânt apar probleme tot timpul, în general, reclamatii legate de soacre, ce trebuie solutionate cu celeritate, deoarece, daca El este atemporal, având la dispozitie o eternitate pentru rezolvarea litigiilor, cererilor, la fel ca primariile, ginerii traiesc în medie infinit mai putin, din motive înca necunoscute. Apoi pleaca fara sa-mi lase prea multe sperante. În orice caz, adormeam consolat: încheiam ziua cu o lectie, aceea ca viata lumii sta în marinimia ingenua. Nu luciditatea, desteptaciunea, frumusetea, inteligenta, întelepciunea, marile inventii sau descoperiri salveaza lumea, nici macar dragostea, ci un dram de bunatate pura si simpla, or, acesta poate sta într-o felie de placinta sau o bucata de telemea, pe care cineva, eventual un taran simplu din Sarisoru Mare, ti-o întinde din toata inima, fara sa astepte rasplata. Dupa o zi de plimbari si revelatii, pleoapele îmi devenisera grele ca plumbul; abia mai puteam sa le tin departate. Atipeam într-o stare de beatitudine, asezat pe capita rasfirata, inhalând un vazduh cu miros de cetina, busuioc, menta salbatica si pâine rumenita pe vatra. Talanga vacii de pe vale amutise, iar concertul în surdina al greierilor fusese suspendat pâna mâine dimineata. Pacea deplina se asternuse peste sat, ca o patura moale si calduta din lâna de oaie. Se mai auzeau doar razele lunii, care mi se frângeau de tâmple. În urechi, îmi susura Noctura nr. 20 de Chopin, cu Rubinstein la pian. Cineva din cer presara peste lume, peste oameni si lucruri, peste doamna Ioana si peste domnul Sandu, peste Paraschiva, peste Rândunica si Botgros, peste gardurile din lodbe, peste brazi, otava, zmeura, afine si merisoare, pulbere de gratie dumnezeiasca. Dupa vreun ceas, dinspre culmea împadurita pe care troneaza manastirea, începuse sa vina un zgomot fin ca matasea, difuz, abia discernibil. Îngerul nu ma parasise. Se auzea un sforait delicat. Era sforaitul divin. Pacatul din dragoste fusese admis neoficial în Rai. Ssst… Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
