Mi-a trebuit ceva curaj sa citesc cartea. O aveam cumparata de aproape o luna când, într-o zi, am deschis-o cu inima strânsa. Nu m-am uitat înainte peste nicio recenzie, am vrut sa percep textul fara medieri suplimentare. Citisem acum vreo 5 ani câteva fragmente pe Facebook (acum acestea fac parte din capitolul cel mai amplu, „Spitalul nevindecarii”). Rândurile respective, însotite de câteva imagini explicite cu ranile Alexandrei Furnea, autoarea postarii si una dintre supravietuitoarele incendiului de la Colectiv, mi-au facut rau fizic. Mie si multora din cei peste 61 de mii de oameni care au interactionat cu postarea. Eu n-am putut sa reactionez virtual în niciun fel si sunt convins ca au fost si altii, dintre cei care au citit atunci, în aceeasi situatie. În februarie 2020, când filmul Colectiv a ajuns la Iasi, peste 800 de oameni au umplut sala fostului Cineva Victoria. Scriam la momentul respectiv ca ei venisera ca sa înteleaga ce s-a întâmplat la Colectiv si pentru a se întâlni cu o parte din personaje. Au venit pentru ca aceasta trauma e departe de-a se fi închis, curiosi sa afle inclusiv daca s-ar putea repeta. Apreciasem atunci alegerea regizorului Alexander Nanau de a nu insista cu imagini de la locul tragediei si de a se concentra pe eforturile societatii civile si ale unor ziaristi de a afla adevarul. Asa cum în sectia de mari arsi asistentele trageau cearceaful peste fetele muribunzilor, ca sa nu le mai vada suferinta, la fel institutiile statului au cautat, cu orice mijloace, sa musamalizeze si sa-si acopere incompetenta criminala, în urma careia au murit zeci de oameni care ar fi putut fi salvati. Însa drama tinerilor disparuti si chinurile prin care trec supravietuitorii au generat o revolta care, în anumite momente importante pentru natiune din acesti ani, au transformat multimi amorfe într-un colectiv. Ori sistemul poate fi schimbat doar printr-un efort colectiv. Ceea ce arata cartea-marturie a Alexandrei Furnea e exact ce nu apare în film: suferinta de nedescris. Si o face incredibil de bine, sensibil si precis, fara prea multa autocompatimire. Lectura nu e usoara, dar asta nu pentru ca n-ar fi scrisa bine, ci pentru ca te stoarce emotional si provoaca pe alocuri reactii viscerale. Arata si ca sistemul nu e un bloc unitar, o masinarie infailibila cu instructiuni la care nu avem acces. Sistemul e format din oameni, cu functii, diplome, orgolii si caractere diverse: de la unii care par de o rautate absoluta, groteasca, pâna la altii care sunt doar inumani, incompetenti, nepasatori, delasatori sau lacomi. Care aproba proceduri medicale extrem de dureroase, pe rani deschise, fara anestezie sau analgezice care sa aiba efect. Care intervin chirurgical prost sau fara motiv. Care pun catetere pe viu, cu ace cu vârful bont, „chiar si la gravide”. Care ascund materialele medicale donate sau strânse din banii rudelor si prietenilor. Care mint opinia publica si medicii din alte tari ca nu e nevoie de ajutor sau ca bolnavii sa fie transferati, pentru ca în spitalele românesti se aplica aceleasi protocoale. Care spun ca „avem tot ce ne trebuie”. Care mint pacientii ca nu sunt infectati de bacteriile din spitale, în timp ce le administreaza sub diverse pretexte cocktailuri de antibiotice extrem de puternice. Care iau paturile puse pe jos la usi, pentru a împiedica mirosul de formol sa intre în saloane, si învelesc arsii ale caror rani deschise supureaza prin pansamente si asternuturi. Care îsi umilesc „pacientii-problema”, cei ce prin drama lor au adus reflectoarele peste putreziciunile din sistem, si pe care îi scot vinovati pentru orice nereusita profesionala a lor sau a recuperarii. Dar si din unii care sunt opusul acestora. Milosi, saritori, priceputi, dedicati, care nu pot si nu vor sa stea deoparte în fata unor suferinte coplesitoare. Cei care o alina, care îi cânta si vor sa-i faca mai tolerabile procedurile cumplite prin care trebuie sa îi desprinda, pe viu, tesuturile moarte, în timp ce potrivesc temperatura unui dus care nu se mai încalzeste într-o camera unde fusese lasase geamul deschis peste o noapte de iarna, deoarece se folosise formol pentru dezinfectie. Ei sunt numiti oameni-exceptie de catre Alexandra. Sunt cei care au ajutat-o sa depaseasca cea mai grea încercare din viata ei, mai ales atunci când familia (mama s-a îmbolnavit si a cazut la pat din cauza stresului si epuizarii, iar sora, cu doi copii mici, nu putea fi simultan si la Bucuresti, si la Tg. Mures) nu a mai facut fata. Daca alte tari ofera asistenta postexternare marilor arsi, în România depinzi doar de familie, prieteni si resursele financiare pe care le poti strânge pentru a plati oameni sa te ajute. Autoarea alege sa nu dea nume, atât pentru a nu directiona oprobriul public asupra personajelor negative, cât si pentru a nu cauza dificultati unor persoane din sistemul sanitar care au ignorat anumite dispozitii primite de la sefii lor pentru a-i acorda un tratament mai uman si a o ajuta si în afara serviciului lor. Desi a trecut deja prin peste 40 de interventii chirurgicale dupa externare si va trebui sa continue astfel de proceduri de reconstructie si recuperare pentru tot restul vietii, demersul ei nu are caracter vindicativ. Are mai degraba rol autoterapeutic si mai ales de a da glas celor care nu mai pot sa vorbeasca despre ce s-a întâmplat în acea noapte blestemata la Colectiv. Iar Alexandra Furnea face acest lucru cu un talent literar iesit din comun, care va surprinde pe multi. Asa cum scrie în preambulul cartii, reactiile celor care citisera postarea ei din 2017 au fost coplesitoare si au încurajat-o sa faca acest pas. O fire mai degraba timida, vocea Alexandra scoate la lumina o parte din povestea „Generatiei Underground” (asa cum si-a numit si site-ul pe care a publicat textele din carte), cei care „îsi traiesc visurile în exil într-un subteran creativ care nu le este cu adevarat casa”. La 7 ani de la Colectiv, o tragedie similara nu ne-ar prinde mult mai bine pregatiti. Mare parte din promisiunile facute de cei care s-au succedat la conducere au ramas neîmdeplinite. Dar sistemul e format din oameni asemenea noua, iar pentru a-l schimba cu adevarat e nevoie sa (ne) schimbam si noi, individual si colectiv. „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” este mai mult decât o carte. E un obiect-document, o marturie din infern si o sectiune transversala, fara anestezie, prin parti din societatea româneasca de la finalul anului 2015, la fel de valabila si acum. Iar daca vrem cu adevarat ca asa ceva sa nu se mai repete, ar trebui - asa cum elevilor germani de dupa al Doilea Razboi Mondial li se proiectau în scoli imagini din lagarele de concentrare - ca marturia Alexandrei sa fie inclusa drept bibliografie obligatorie la liceu, dar mai ales în universitati de medicina si postliceale sanitare. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
