Privind în jur vedem cum unii oameni stiu sa gaseasca fericirea chiar si când lumea se prabuseste lânga ei, alti sunt nefericiti, desi au totul. Pentru unii, fericirea este trecatoare si depinde de circumstantele prezente, în timp ce altii par sa fie în general fericiti sau în general nefericiti, indiferent de ceea ce se întâmpla în viata lor. Se pune întrebarea: cum ar trebui sa definim fericirea ca sa putem întelege mai bine nefericirea - prin succes si recunoastere publica, satisfactia interioara sau altcumva? Anual sunt publicate zeci de carti de dezvoltare personala, cu unicul scop de a ne oferi reteta fericirii care trebuie atinsa cât mai repede posibil. Ni se explica în câteva pagini cum sa reusim în viata, cum sa depasim depresia în trei pasi, cum sa devenim din introvertiti tipi extravertiti, cum sa câstigam bani, glorie si functii, prieteni si iubiti, într-un cuvânt, cum sa devenim omul nou într-o noapte, dupa lectura. Si, cu toate acestea, constatam ca lucrurile nu se schimba atât de simplu si de repede precum credeam, problemele noastre cotidiene ramân aceleasi, iar noi asijderea - unii la fel de nefericiti, de nemultumiti de ziua de azi si de relatiile cu lumea, de esecurile si lipsurile noastre. A face rai din ceea ce ai este nu doar o forma de recunostinta pentru provocarile pe care existenta ti le ofera zilnic, dar si o responsabilitate fata de tine. Fericirea, spunea filozoful Bertrand Russel, e o stare care se cucereste, nu se învata. Iar primul pas catre confortul intim unde sa fii fericit este sa elimini nefericirea din viata ta pentru a face loc noii cuceriri. Privind în jur vedem cum unii oameni stiu sa gaseasca fericirea chiar si când lumea se prabuseste lânga ei, alti sunt nefericiti, desi au totul. Pentru unii, fericirea este trecatoare si depinde de circumstantele prezente, în timp ce altii par sa fie în general fericiti sau în general nefericiti, indiferent de ceea ce se întâmpla în viata lor. Se pune întrebarea: cum ar trebui sa definim fericirea ca sa putem întelege mai bine nefericirea - prin succes si recunoastere publica, satisfactia interioara sau altcumva? Filozoful englez Bertrand Russell în Cucerirea fericirii a încercat sa analizeze conditiile acestei stari în lumea noastra moderna, concentrându-se asupra particularitatilor ei si asupra modului în care aceasta difera de nefericire. Pentru Russell, persoana nefericita este mult prea mult preocupata de propria viata si cariera si de modul în care se prezinta celorlalti, în timp ce oamenii fericiti se angajeaza în viata si în activitati care nu sunt legate direct de ei însisi, afisând o calitate a caracterului pe care acesta o numeste „pofta de viata”. Cu totii am întâlnit oameni care nu se pot bucura de viata orice li s-ar întâmpla bun în viata lor. Ne întrebam oare ce îi determina pe acesti oameni sa persiste în nefericirea lor? Potrivit lui Bertrand Russell, ar exista mai multi factori determinanti. Pe o parte, tensiunea si tumultul vietii cotidiene, spune el, sunt principalele cauze ale nefericirii multora dintre noi. Traim într-o epoca tulburata. Viata a devenit complexa, cerintele sunt mari, iar oamenii sunt ocupati din cap pâna în picioare cu munca lor de zi cu zi. O cautare constanta a banilor sau a luxului vietii, împrumuturi bancare care nu pot fi returnate, teama de a pierde locul de munca genereaza griji, tensiuni si neliniste care pot produce dezechilibre. Anxietatea, agonia mentala si, adeseori, divorturile din motive financiare sau lipsa de comunicare si timp sunt „cadourile” acestei vieti agitate. Concurenta este un instinct natural al omului, care ne învata sa excelam, sa progresam fata de ceilalti. Dar reprezinta, ne spune tot Russell, si un motiv de nefericire. Acest sentiment de competitie dezvolta, în multe cazuri, antagonism. Din moment ce întotdeauna va exista cineva care are mai mult, care a realizat mai mult, este mai faimos si în forma mai buna, va exista si dorinta de comparatie. În loc sa apreciezi ceea ce ai, te vei concentra pe ceea ce nu ai. Acest lucru duce la dorinte nesfârsite care nu pot fi îndeplinite. Invidia, un alt factor al nefericirii cronice, este adânc înradacinata în psihicul uman si este comuna tuturor timpurilor. Stramosii nostri au trait cu frica sa nu trezeasca invidia zeilor, pe care i-au calmat cu ritualuri si ofrande. În mitologia greaca, invidia Herei pentru Afrodita a declansat razboiul troian. În Biblie, Cain l-a ucis pe Abel din invidie. Si în Mahabharata, Duryodhana a purtat razboi împotriva verilor sai, Pandava, din aceeasi invidie arzatoare. Invidia tinde sa fie îndreptata catre cei cu care ne comparam, cei cu care simtim ca suntem în competitie. Dupa cum scria Bertrand Russell, „Cersetorii nu invidiaza milionarii, dar vor invidia alti cersetori care au mai mult succes”. Invidia nu a fost niciodata o problema mai mare decât este astazi. Dorinta noastra de egalitate ne încurajeaza sa ne comparam cu toti, iar internetul si retelele sociale ne permit sa facem acest lucru zilnic, stârnind flacarile invidiei noastre. Casa sau masina altuia, pantofii lui de firma, vacantele în tarile exotice sau familia care pare fericita în orice împrejurare fac sa paleasca orice realizare a invidiosului care priveste cu jind la bunul altuia, chiar si atunci când realizarile sale sunt destul de frumoase: capra vecinului aduce cu sine multa nefericire cronica. Cultura consumerismului a erodat singura lor forta compensatoare capabila sa tina focul invidiei în loc. Ca sa avem o viziune si mai ampla, un alt factor al nefericirii cronice este mania persecutiei. Acesti nefericiti simt ca societatea li se opune permanent si indivizii din jur au un singur scop existential: acela de a le face lor rau. Cel care sufera de aceasta manie se simte întotdeauna obsedat de gândul ranirii, care, de fapt, nu exista în realitate. Russell spune ca o astfel de persoana este ciclic provocata de acea ranire si obsesia sa este materializata. Probabil ca fiecare dintre noi a întâlnit, cel putin o data în viata, o persoana care sa se considere respinsa, tratata incorect de cei din jurul ei, marginalizata, bârfita, fara ca cineva sa-i dovedeasca asta faptic. Suferinta permanenta a acestor persoane care se simt victime, lupta cu dusmanul imaginar responsabil de esecurile vietii lor, se rasfrânge, din pacate, nu doar asupra vietii sale, ci si asupra celor din jur a caror ratiune nu e alterata de manii si care se bucura de existenta în spiritul Odei lui Horatiu. Nu doar tavalugul vietii cotidiene poate declansa nefericire. Putem patrunde adânc în psihologia freudiana spre a aduce la lumina un alt factor declansator: focalizarea atentiei asupra sinelui, care ia forma narcisismului, megalomaniei si importantei de sine. Când aceste pasiuni apar într-o persoana, ea tinde sa fie debransata de viata reala si evenimentele ei, la care nu gaseste cale sa se mai conecteze. S-ar putea uneori sa avem dreptate, iar opiniile noastre sa fie, într-adevar, valoroase. Dar sa insistam sa avem mereu dreptate în relatiile noastre cu ceilalti este corosiv si aduce nefericire. Relatiile necesita reciprocitate, iar asta înseamna uneori sa renunti la placerea de a dovedi ca partenerul tau greseste. Dupa cum se spune, ai de ales între a avea dreptate mereu sau a avea o relatie cu cineva. Se crede în mod obisnuit ca o persoana nefericita este imuna la motivatie, dar, de fapt, e opusul: oamenii sunt nefericiti si din cauza entuziasmului lor excesiv. Sa zicem ca unul dintre prieteni si-a cumparat un apartament complet distrus si spune: „Trebuie sa curat si sa refac totul aici în weekend.” sau acelasi ia decizia sa mai dea câteva kilograme jos „Începând de mâine, o sa urmez o dieta si am sa slabesc 7 kilograme în zece zile”. Obiectivele pe care si le-a stabilit sunt prea ambitioase si nerealiste, motiv pentru care îi va fi greu sa le atinga, iar zelul prietenului va fi rapid înlocuit de dezamagire. Dezamagirea conduce la nefericire. Daca ati auzit vreodata fraze de genul „Nu am mers niciodata la sala, când voi avea si eu un serviciu mai lejer, o sa merg!” sau „Pâna acum nu pot spune ca am fost vreodata multumit de munca, dar în anii viitori sigur situatia o sa fie excelenta” - toate acestea bazate pe principiul „deocamdata nu e bine - dar voi trai fericit peste un deceniu” par sa justifice asteptarea unui miracol oricare ar fi el - mutarea în alt oras sau tara, promovare, începerea unei relatii deosebite si realizari similare. Cei care au cedat influentei sindromului „vietii amânate” traiesc în vesnica asteptare - pentru fericire le lipseste întotdeauna ceva în prezent - si se pierd adeseori în plictiseala, rutina, lipsa de motivatie, apatie în asteptarea zilei de mâine. Chiar daca se va întâmpla, nu se va schimba nimic, vor avea acelasi gol în suflet, deoarece omul nu si-a cultivat obisnuinta de a fi fericit zi de zi. Astfel de oameni sunt într-o asteptare cronica a momentului potrivit pentru a trai la maxim - evenimentele frumoase trec pe lânga ei, adevaratii prieteni se pierd, oportunitatea de a dovedi la locul de munca faptul ca sunt capabili dispare, ziua de azi nu mai ofera nimic care sa-i însenineze, totul devine negru azi în asteptarea rozului de mâine, constiinta este fixata în urmatoarea zi si interesul pentru prezent si tot ce au în prezent se pierde. Un alt paradox: de multe ori starea de nefericire vine din controlul excesiv, cu care ne obisnuim. De exemplu, exista un termen limita la birou sau avem un milion de lucruri de facut într-o zi. Suntem atât de ocupati încât nu avem timp nici macar pentru un sandvici sau un mar între doua lucrari si, prin urmare, luam masa acasa când ajungem dupa opt ore în care am flamânzit. Când devine un obicei si din cauza asta avem probleme grave cu sanatatea, vom simti ca munca a pus stapânire pe noi si nu o mai facem ca înainte, iar munca devine încet- încet o corvoada care aduce nefericirea. Cu toate acestea, ideea de a fi deschis si de a accepta stari emotionale negative este utila. Sa-ti fie frica, sa-ti faci griji, sa fii trist, sa te simti dezamagit - toate acestea sunt aspecte absolut normale ale existentei umane. Daca putem accepta emotiile negative ca parte a fluxului normal al sentimentelor noastre, atunci, în mod paradoxal, vom fi mai putin nefericiti. Nefericirea nu vine din trairea emotiilor, ci din reactia la acestea ca fiind inacceptabile sau anormale. Cu cât ne abstragem mai mult de la definitia negativa a sentimentelor, cu atât suntem mai putin implicati în combaterea lor si devin mai putin intense. Chiar daca ne e greu sa acceptam ideea, exista teoria conform careia sunt oameni carora le plac sentimentele negative. Un studiu realizat de psihologii Eduardo Andrade si Joel Cohen, care a evaluat de ce oamenilor le plac filmele de groaza, a concluzionat ca unii telespectatori sunt fericiti sa fie nefericiti. Cercetatorii au descoperit ca oamenii experimenteaza atât emotii negative, cât si pozitive în acelasi timp, ceea ce înseamna ca nu numai ca se bucura de usurarea pe care o simt atunci când amenintarea este înlaturata, ci le place, în acelasi timp, sa fie speriati. Aceeasi teorie, sustin ei, poate ajuta la explicarea faptului ca unii oameni sunt atrasi de sporturile extreme, unde sunt constienti ca îsi pun viata în pericol, si de alte activitati sau întâmplari care le produc dezgust, de pilda când filmeaza pentru a posta pe Facebook scene violente pe strada, accidente soldate cu decese etc. Poate aceasta este si o explicatie pentru care unii dintre noi acceptam, inconstient, nefericirea ca fiind modul nostru de a trai. Cristina Danilov este psiholog
