Nefiind un excurs fictional autentic (precum romanele scriitorului), ci, mai degraba, o incursiune biografica (usor romantata), tomul redactat de prozator, asa cum marturiseste, într-un interval de criza intima, reia tema liantului cultural între lumi si schiteaza liniile de esenta ale unui timp sacru pentru Pamuk. Acordarea, în 2006, a Premiului Nobel pentru Literatura, lui Orhan Pamuk a avut o oarecare încarcatura mentalitar-culturala. Pamuk este primul scriitor turc rasplatit cu înalta distinctie, dar constituie, totodata, si un caz atipic în interiorul procesului de internationalizare a literaturii otomane. Din 1982, el traieste practic (fie si cu intermitente - datorate nostalgiei sale ireductibile pentru Istanbulul copilariei) în Statele Unite, unde a fost, pe rând, cercetator, profesor de literatura comparata si conferentiar invitat (în celebra serie de prelegeri, de la Universitatea Harvard, „Charles Eliot Norton Lecturer”). Aici s-a familiarizat treptat cu poeticile postmodernitatii, devenind, în timp, un prozator occidental genuin. Totusi, Pamuk nu s-a separat niciodata integral de radacinile culturale turcesti. Continua sa scrie în limba materna, plasându-si temele epice, invariabil, în contextul Turciei moderne sau - poate chiar mai des - al celei traditionale. Desi integrat, macar din punct de vedere intelectual, civilizatiei apusene, el ramâne, psihologic vorbind, anexat culturii de origine, pe care o reactualizeaza fictional. Alocutiunea rostita de autor în fata Academiei Suedeze (la decernarea Nobel-ului) si intitulata, simbolic, Babamin Bavulu/ Valiza tatalui meu încearca sa faca o radiografie - în plan alegoric - a disjunctiilor mentalitare existente între Orient si Occident. Pamuk însusi pare sa se recepteze, prin urmare, în postura unui liant între cele doua spatii, asumându-si ambivalenta identitara ca pe o misiune istorica. Volumul de memorii publicat în 2003 de Orhan Pamuk, Ístanbul: Hatiralar ve sehir/ Istanbul: amintirile si orasul (tradus la Polirom), da o directie clara acestui efort al scriitorului (de a pune în interactiune lumile diferite, carora a ajuns sa le apartina în egala masura), mutând discutia din zona aluziv-abstracta (specifica romanelor) în dimensiunea ceva mai concreta a propriei existente. Urmarim aici reconstructia unui Istanbul mitic, colorat feeric de multiplele perspective îndreptate asupra sa: cea melancolica, a intelectualului adult, expatriat, cea optimista, a copilului care descopera primele mistere existentiale si cele ale numerosilor scriitori si ziaristi turci, inclusi de Pamuk în textul lui cu ample eseuri despre metropola. În perfecta maniera romantica, autorul aluneca în paseism, Istanbulul trecutului („de aur”) coplesind, prin stralucirea lui, palida imagine a prezentului. Substratul acestei mitologizari trebuie cautat în biografia lui Pamuk. Scriitorul marturiseste, într-un interviu, ca a scris Istanbul într-o perioada de deruta personala. Proaspat divortat (dupa un mariaj de douazeci de ani), indezirabil în Turcia (renegat, pe de o parte, de familie, din cauza dezvaluirilor intime, facute în diverse opere - fratele lui Orhan, Sevket Pamuk, profesor de economie la Universitatea din Istanbul, specialist cu recunoastere stiintifica internationala, a ajuns chiar în pozitia de a nu-i mai vorbi -, iar, pe de alta, de sistem - Pamuk a fost judecat si, ulterior, dupa o condamnare revocata, achitat, pentru defaimare, într-un proces pornit de la declaratia sa ca, în Turcia, a existat genocid împotriva armenilor si kurzilor) si cu situatie sociala nesigura în America, el si-a gasit echilibrul în reconstructia sentimentala a orasului copilariei lui. Provenit dintr-o familie aristocratica, Pamuk a avut o viata privilegiata în primii sai ani. A locuit (element de prestigiu si stabilitate în societatea otomana) într-un asa-zis „Bloc Pamuk” (o cladire impozanta unde locatari erau doar membrii familiei largite), mostenire (alaturi de o avere considerabila) ramasa de la bunicul Pamuk (disparut la o vârsta timpurie), „bloc” pe care îl transforma într-un spatiu sacru, axis mundi si imago mundi în acelasi timp. Acum, copilul Orhan traieste întâile experiente estetice, îmbinând, prin intermediul imaginatiei sale bogate, realul cu fictionalul. Istanbul este un volum foarte complex. Nefiind un excurs fictional autentic (precum romanele scriitorului), ci, mai degraba, o incursiune biografica (usor romantata), tomul redactat de prozator, asa cum marturiseste, într-un interval de criza intima, reia tema liantului cultural între lumi si schiteaza liniile de esenta ale unui timp sacru pentru Pamuk. Nostalgia textului trece dincolo de regretul strict personal, devenind un suspin sublimat dupa Turcia Mare, dupa Marele Imperiu, a carui cenusa mocneste înca în semnele paginii de carte. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
