Am recitit zilele trecute cele doua volume ale memoriilor Monicai Lovinescu intitulate La apa Vavilonului (Humanitas). Le consider una dintre cele mai importante marturii din literatura româna, de o valoare documentara inestimabila, dar si exemplara pentru o traiectorie intelectuala iesita din comun. O întreaga epoca este restituita în acele pagini, o epoca în care oameni curajosi din estul Europei s-au ridicat împotriva comunismului, si asta atunci când Uniunea Sovietica parea sa fie vesnica. Cine mai stie oare astazi numele rusilor Marcenko, Maximov, Natalia Gorbanevskaia sau chiar Bukovski si Saharov? Mai pot generatiile tinere sa-si imagineze impactul pe care l-a avut, în anii ’70, Arhipelagul Gulag al lui Soljenitîn (asta în cazul fericit ca au idee despre ce este vorba)? Cîti mai cunosc astazi numele celor care au facut Primavara de la Praga precum si ale intelectualilor care au conceput Carta 77? Dar despre disidenta poloneza ori maghiara mai are cineva habar? Nu e de mirare aceasta igonoranta din moment ce i-am uitat si pe opozantii nostri. O salutara întoarcere în timp este, asadar, cartea Monicai Lovinescu, o întoarcere în timp care reface si povestea exilului românesc, asa cum s-a constituit dupa instalarea la Bucuresti a autoritatilor comuniste. Regasim personaje extraordinare, intelectuali de prima mâna alaturi de boemi veleitari, scriitori care au deja o opera si care s-au resemnat cu gândul ca nu vor mai fi publicati în tara lor, scriitori din tara care, unii fara complexe, altii pe ascuns, vin la Paris si îi întâlnesc pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Din fericire, cei doi arata o superioara întelegere a slabiciunilor omenesti asa ca se comporta ireprosabil chiar si atunci când „vizitatorii” îsi dau în petic. Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii care le fusesera apropiati sau care îsi marturisisera, repetat, admiratia neconditionata sa se transforme, peste noapte, în inamici intratabili si în calomniatori lipsiti de orice urma de rusine. Pe lânga aceste experiente dureroase, mai aveau de suportat sotii Ierunca presiunea mediului intelectual parizian atras de sirenele ideologiei comuniste. Sigur, câtiva tineri – Alain Besançon, François Furet, Annie Kriegel de exemplu – se trezesc la timp si vor deveni ilustri teoreticieni si istorici ai minciunii comuniste. Cu toate acestea, în plan mediatic si intelectual, stânga si extrema stânga au continuat sa prevaleze pâna în ziua de astazi. Din tara, prin articolele scrise de niste unelte ale Securitatii, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca sunt injuriati în mod grobian si se raspândesc pe seama lor cele mai fantasmagorice calomnii. Scribilor Securitatii le tin isonul câtiva scriitori care nu-i puteau ierta lui Ierunca faptul ca îi introdusese în Antologia rusinii, unde apareau cu texte în care îsi clamau devotamentul fata de partidul comunist si admiratia extatica pentru Nicolae Ceausescu. Trebuie sa fac numaidecât o marturisire: impulsul de a reciti memoriile Monicai Lovinescu mi-a venit dupa ce am aflat de verdictul din procesul în care ar fi trebuit condamnati tortionarii lui Gheorghe Ursu. Am putut chiar schita un anume paralelism. Sotii Ierunca erau înfierati pentru anticomunismul lor „primar” (cu varianta „visceral”); Virgil Ierunca facea haz de aceasta eticheta imbecila si se prezenta, cu mândrie, drept „anticomunist visceral”. Nu mica mi-a fost surpriza când am citit, în niste comentarii pe marginea procesului, ca tortionarii au fost achitati din vina … „anticomunistilor”. Mefienta fata de anticomunisti, de când Sartre a decretat ca „un anticomunist este un câine”, pare sa se perpetueze. Nu vad însa pe nimeni (sau aproape pe nimeni) scandalizat de prezenta masiva a nostalgicilor, cei pentru care „era mai bine înainte” si care adora filmele lui Sergiu Nicolaescu cu ilegalisti. Cine sunt acesti anticomunisti care au viciat sentinta în procesul Ursu, n-am aflat. Si nici cine sunt „intelectualii” (a se pronunta acest cuvânt cu scârba) la fel de vinovati. Ciudata modificare de perspectiva! Astfel de derapaje risca sa abata atentia de la caracterul scandalos al sentintei si mai ales de la aberantele „argumente” invocate în motivare. Travestiti în istorici, judecatorii au statuat ca exista un comunism rau înainte de 1964 si un comunism bunisor, pe alocuri chiar bun, dupa 1964. Si ca, pe vremea comunismului bun, Securitatea îsi facea de fapt datoria si nu mai era ostila fata de populatie. Ca sa vezi! Prin urmare toate mizeriile pe care le-a facut Securitatea, presiunile, santajul, supravegherile (da, nu toti cetatenii au fost supravegheati, dar multi au fost), racolarea de informatori etc., etc. au fost în realitate acte de patriotism. Iar cele ce s-au întâmplat în Valea Jiului, la Brasov sau în celulele de la Rahova cu inginerul Ursu au fost incidente de parcurs. Citind aceste mizerii nu poti sa te simti altfel decât un anticomunist visceral. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
