În preambulul centenarului de la nastere (5 septembrie) as cere îngaduinta ca sa amorsez dezbaterea reluând acest text, în trei parti, scris în 2015, la un deceniu de la moartea carturarului. E o discutie care se cuvine facuta fara patima, dar si fara parti pris-uri, pentru a descrie si devoala mastile succesive care se întrevad sub chipul sever, aulic, al ieseanului apostat. „Nu încape nicio îndoiala asupra faptului ca Adrian Marino a fost una dintre cele mai sclipitoare minti în domeniul teoriei literaturii, un critic al ideilor literare aplicat si cu o exceptionala capacitate de sinteza precum si un lucid si neînfricat ideolog al liberalismului european si al democratiei. Punerea în discutie a celor doua mari întrebari carora nici el, nici documentele aflate azi la îndemâna în dosarele CNSAS nu ofera suficiente clarificari (cum a fost posibila spectaculoasa libertate de miscare de care a beneficiat si cum a reusit sa ramâna, decenii la rând, un liber profesionist bine platit) nu îndeamna, desigur, la macularea imaginii uneia dintre cele mai interesante si puternice personalitati culturale ale istoriei recente românesti. Nu este, în fond, nimic altceva decât o forma de a promova o hermeneutica a sinceritatii si a analizei depasionalizate, atât de dragi lui, la urma urmelor. În memoriile sale, Adrian Marino îsi construieste imaginea unui paria de lux, a unui marginal superior, constient de înzestrarile sale, a unui om condamnat la inadaptare si singuratate, cu o nemiloasa sinceritate. «Nu am abilitati sociale», scrie el melancolic, în încercarea de a explica de ce nu s-a putut integra mediului cultural clujean si, mai ales, de ce abhora ipocrizia si falsitatea, impostura guresa si invidia vezicanta care caracterizeaza lumea literara de pe Dâmbovita. Cu exceptia sotiei si a familiei acesteia, precum si a câtorva prieteni pe care îi primea, senioral, numai la resedinta sa modesta, Adrian Marino nu are, aparent, nicio alta viata sociala în afara întâlnirilor saptamânale de la clubul de filatelie. «Un om singur», cum singur se descrie, modest si orgolios în egala masura. Descifrata mai atent însa, realitatea arata altfel. Fondul sau personal, depus la Biblioteca Centrala Universitara din Cluj, cuprinde si o foarte consistenta sectiune de corespondenta. Scapat de rigorile constrângatoare ale unei slujbe, Adrian Marino era foarte organizat cu timpul sau si o buna parte a activitatii zilnice era destinata activitatii epistolare. Desi se plângea de lipsa abilitatilor sociale, Adrian Marino era un geniu al relatiilor si al contactelor utile, fiind extrem de scrupulos si atent la deschiderea si cultivarea acestora în vederea bunei sale plasari în raport atât cu puterea politica, cu valorizarea sa literara cât si, mai ales, cu partenerii straini susceptibili a-i netezi invitatii la manifestari internationale sau colaborari editoriale occidentale. Asa se explica cum a reusit, uneori spre stupefactia invidioasa a «organelor», sa dezvolte parteneriate, sa lanseze si sa distribuie în toata lumea Cahiers roumains d'études littéraires, sa publice în Occident si sa obtina Premiul Herder, în ciuda retinerilor si, poate, uneori, a piedicilor puse de regimul comunist. Toate aceste succese se datoreaza integral, nu am nicio îndoiala, atât conexiunilor utile ale lui Adrian Marino, cât mai ales calitatii indiscutabile, la nivel european, a cartilor si studiilor sale, originale si documentate. În ce ma priveste, eu as cauta pe aceasta directie cheia care sa explice statutul special de care s-a bucurat si libertatea sa neobisnuita de miscare. Asa cum reiese si din memoriile sale, înca în faza finala a exilului sau în Baragan, Marino s-a straduit sa-l câstige si sa îl transforme într-un fel de «protector» pe George Ivascu, un influent director de revista, om cu puternice conexiuni si relatii în lumea propagandei de partid si a puterii politice. Acesta îi netezeste publicarea primelor studii, cu pseudonim, în Lumea si intrarea la Contemporanul si, mai târziu, la Secolul XX, revista culturala de «export» a regimului. Acest redebut, precum si decizia lui Marino de a se dezice de orice fel de activitate politica, au facut ca multe dintre barierele firesti pentru cineva cu dosarul lui sa fie dizolvate si sa poata apoi publica cele doua volume de referinta dedicate vietii si operei lui Macedonski, care au impresionat prin calitatea intelectuala si cuprinderea analizei lumea literara a timpului. Doar reabilitarea politica mai constituia un impediment. Asa cum stiu din istoria familiei, când tatal meu a demarat dosarul de reabilitare a poetului Lucian Valea, anul 1969, când Ceausescu îl primea pe Richard Nixon la Bucuresti (ca efect al celebrei scenete a «balconului» din 1968), era unul potrivit pentru asemenea demersuri. Trebuia doar sa le faca cineva influent la partid. În cazul lui Marino, a fost secretarul cu propaganda de la Cluj, fost elev al sotiei sale care i-a curatat dosarul de cadre ajutându-l astfel sa devina membru al Uniunii Scriitorilor, institutie si ea privilegiata a regimului, cu presedintii careia a întretinut relatii cordiale pâna în 1990, care i-a si oferit destul de rapid pasaport. (Ironic si abil, el va scrie cu candoare ca a primit extrem de usor pasaportul pentru ca, fiind liber profesionist, nu a fost nevoie de nicio adunare a oamenilor muncii care sa-i dea avizul pentru plecarea în strainatate!?) Mai trebuie adaugat ceva. Pasaportul se obtinea extrem de greu prima oara. Daca îl primeai si respectai conditiile impuse de regim si daca erai corect si te întorceai la timp si îti faceai, conform legii, raportul de misiune (daca era o deplasare profesionala) pe care îl înaintai la timp conducatorului institutiei, atunci deveneai din ce în ce mai sigur pentru regim si, pe cale de consecinta, ti se oferea pasaportul din ce în ce mai usor. Este, desigur, una dintre explicatiile legitime ale faptului ca Marino a primit, dupa 1969, din ce în ce mai lesne dreptul de a calatori în strainatate. Apoi mai era importanta reteaua de influenta, «pilele» care te sustineau. Adrian Marino, dupa cum spuneam, avea o foarte elaborata stiinta a relatiilor, era culant si atent cu cei care îi puteau oferi protectie. Orgolios fiind, nu se încurca, desigur, cu pleava securistilor si a activistilor de judet. La fel cum Nicolae Breban nu semna angajamente de colaborator pentru ca nu avea nevoie de ele atâta timp cât se batea pe burta cu generalul Plesita (motiv pentru care Tribunalul Bucuresti l-a si exonerat de acuza de colaborator), nici Adrian Marino nu discuta cu trepadusii judeteni cultivându-l onctuos, la fel ca si Nicolae Manolescu, doar pe creierul propagandei si al cultului personalitatii lui Ceausescu, atotputernicul Dumitru Popescu zis «Dumnezeu». De aceea, mi-e destul de greu sa cred ca ar fi semnat efectiv un angajament de colaborator. Chiar de la început, când exprima (cu voluptate, cred) pareri despre mediul cultural si artistic (asa cum apare consemnat în dosare) precum si mai târziu când era tinta serviciilor de informatii externe, cred ca Adrian Marino nu «dadea cu subsemnatul» invocând protectia de sus de la Comitetul Central, dar, la fel ca si în cazul lui Noica, nu putea sa refuze «discutiile» cu agentii sistemului care, ulterior, faceau o sinteza a informatiilor obtinute astfel. E o ipoteza, desigur, (care ar pune într-o alta lumina demonstratia lui Gabriel Andreescu potrivit careia stilistica textelor ar arata ca e un construct al securistilor!), dar care mie unuia mi se pare cea mai plauzibila astazi. Când am putea, totusi, sa mutam proiectorul de pe «Bratescu» si «Bratosin» si sa focalizam cum se cuvine pe Adrian Marino, europeanul si democratul necrutator, ale carui carti si principii vor ramâne neschimbate si exemplare, dincolo de omenestile sale compromisuri din perioada dictaturii.” Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
