Mori daca nu mai ai de ce trai, ce povesti. Nu stiu daca romanul e nascut si povestitor, nu numai poet, dar ascultati povestea asta. Fiecare om trebuie sa fie ceea ce este. Usor de zis, caci cat de lesne se complica omul cu lucrurile marunte. Pe urma maimutareste pe altul. Eu n-am maimutarit, dar am imitat. De pilda pe domnul Tacu de „La matale”, carciuma de la parterul unui bloc cum coborai scarile de la Casa Modei, din spate. Tacu mi-a fost model si aici simteam nevoia sa merg in acei ani de dupa '90. Eram client asiduu - sa-l ascult pe domnul Tacu. Bine, si la pahare! Deasupra carciumii familiei Tacu erau apartamentele locatarilor. L-am intrebat odata pe domnul Tacu, aratand spre tavan: „Ce e deasupra, domnule Alexandru?” „Neantul!” mi-a spus razand, ridicand din umeri. Radea si doamna Ana, si Alina. Radeau si musteriii. Veneau aici oameni din blocurile din apropiere. De obicei oameni in varsta. Se cunosteau intre ei, fiecare stia ce fierbe in oala celuilalt. Si in tartacuta. Isi beau pensia aici si isi inecau singuratatea si apropiata moarte intr-un pahar. Il injurau pe Iliescu, se contraziceau in privinta fotbalului, dar n-as putea spune ca erau prea dornici sa stie ce se petrece pe lume. Nu erau pesedisti acerbi, cam ca toti batranii de pe atunci. Vreau sa spun ca nu erau niste iluzionati. Ma rog, cat de neiluzionat poate fi omul. Nu-si puneau nadejdile in vreo revolutie, in vreo miscare, in vesnicie ori in alta smecherie - de asta-i simpatizam. Nu se lasau leganati de sperante desarte - la urma urmei, parca ziceau, totul se sfarseste cu moartea, de ce sa ne mai strofocam. Ba parca, imi venea sa cred ca moartea le era un fel de mangaiere. In fine, o mangaiere prepusa. Parca ce fac mortii „dincolo”! Daca exista un dincolo! O alta viata dupa moarte ar fi cea mai mare pacoste, cea mai mare pedeapsa, zau! Asa credeam. Sau poate toate acestea erau numai prostii din capul meu. Iar ei nu se gandeau la nimic. Traiau pur si simplu si mureau cand le venea vremea. Viata! Nimeni nu trage vreo invatatura din ea - asa judecam in sine-mi, privindu-i. Fiecare se straduieste prin toate mijloacele sa stranga avere, sa faca aia, sa faca cealalta, sa-si aranjeze copiii „c-o treapta mai domn”, cum zice poetul, sa aiba parte de dragoste, servicii banoase, de prestigiu etc. Sau macar isi ineaca visele intr-un pahar. Iar batranetea nu-i face pe oameni mai intelepti, cum cred unii dusi cu pluta de optimisti ce sunt. Oamenii nu se pocaiesc nicicum, nici in ultimul ceas. Ei insa, musteriii acestia de „La matale” - asta e parerea mea - erau niste oameni destepti, iar oamenii destepti au dreptul sa se prosteasca, sa ia viata in raspar. Asa imi curgeau gandurile astea cam acrisoare si tulburi ca apa Bahluiului. Cateodata ma cuprindea o dusmanie fata de neamul omenesc - ce prost, ce ireformabil, ce incorigibil! Desigur, prost eram eu, cu siguranta de sine a omului tanar, sanatos, jemanfisist, care nu vrea si nici nu e in stare sa-si faca griji de viitor. Si supus patimilor. Unul umbla dupa femei, altul bea, altul calca peste cei din jur ca sa ajunga mai sus in ierarhii efemere (ca sa aiba de unde cadea ca bolovanul!), altul sta ca un soricel in gaurica lui: cu nevasta lui, cu serviciul lui, nimeni sa nu-i faca vreun rau. Adevarul este ca nici zece dusmani laolalta nu-ti pot face atata rau cat poti sa-ti faci tu singur. Eu voiam sa scriu. Altul, un critic literar cu care vorbeam „La matale” se amorezase de fiica-sa. Asa zicea lumea - eu nu stiu. Na, cand e sa faci o patima, o faci si din borsul cu stevie. Cand vrea Domnul, matura se face pusca, spune o zicala ovreiasca sau armeneasca, nu mai stiu. Eu voiam sa-mi transform viata in cuvinte. Asta a fost filosofia vietii mele: sa iubesc cuvintele, sa mananc cuvinte, sa beau cuvinte, sa ma otravesc cu ele, caci daca iubesti ceva pana la capat, bei si drojdia de la fund, te si otravesti volens-nolens. Iar otrava asta te intareste - am convingerea asta. Serile, ieseam afara de la „La matale” sa ma racoresc. Noaptea parca incremenise, grea, surda, incarcata de intuneric si mister. Imparatia cea nesfarsita a lumii! Lumina era doar in bar si se intrezarea pe bulevardul Stefan cel Mare, plin de pasi, tropotind repezi, asemeni unei inimi in piept cand ti se apropie ceasul. Din cand in cand, venea o rasuflare, ca suspinul unui urias nevazut. Si atunci mi-a crescut sufletul ca o paine, am plamadit cu inima o reflexie, caci ideile adevarate le faci numai cu inima: voi scrie carti! Nu una! Zece! Ma atragea pisatul gloriei! Ma ademenea, ma prindea in lat! Asta era desaga mea de patimi, pe care am dus-o in spate. Povara. Imi asumam fictiunile. Dar fictiunile mele vor placea mai mult - imi ziceam - pentru ca vor fi mai neverosimile, iar cu cat vor fi mai neverosimile cu atat vor fi mai frumoase. Cam asa spune undeva Bohumil Hrabal in scrisorile adresate Dubenkai, o americanca ideala si idealizata. Dupa ce ma racoream, reintram in bar. Ma uitam in sus, la tavan. Si atunci intrebam: „Ce este deasupra, domnule Alexandru?” „Nu stiu, Radule, nu stiu. Neantul”, imi raspundea razand. Radeam si eu. Radea si doamna Ana, si Alina, fiica lor. Si musteriii. Ce avem sa facem? Cand te cufunzi prea mult in ganduri, te apuca pandaliile. Adancirea prea mult in reflectie reduce aproape la nimic spontaneitatea, instinctul si orice elan. Astfel raman fara orice indrazneala si incredere in mine. Doamne fereste! Mai bine rad. Dar voi ramane un proscris in societate, un pribeag, un izolat! Ei, si?! Dupa cum vedeti povestea fagaduita la inceput nu a fost nici o poveste, doar niste propozitii dezlanate. Traiesc atata timp cat au motiv sa traiasca. Daca nu mai au, mor. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
